rumegușul de sperante
se răsfiră-n zdrențe mute
peste păsările slute
care-mi croncane pe punte.

pe-un pervaz de-opale reci,
ne-nfiatele stihii,
mă cuprind cu brațe seci
de-ale vântului manii.

mi-oblojesc o rană surdă
și-o-ngrijesc cu-otravă rece
dincolo de ochi să-mi sece
vrerea de-a mai fi nomadă.

mă-mpăienjenesc subit,
dintr-odată-mi pun odăjdii,
ies cu ploaia-n drum de trestii
să-i cuprind potopic harul,
să-i culeg amnar din pleoape,
dintre gene să-i iau iască
iar din colb suflat să-i crească
și să-i depene povestea,
partea mea cea omenească.