Mi-e, toamnă, din ce în ce mai greu să mă plec
În fața iubirilor tale imperative
Recunosc că-n surâs, nesupusă, mai trec
Mulțimi clandestine de invective pasive

Nu-mi mai plac chemările tale ploioase
Nu vreau să-mi mai ducă lăstunii cerul departe
Crizantemele tale roșii și grase
Cărării luminii nu știu de grijă să-i poarte

Deci, lasă-mă, Doamnă, să mă chinui sublim
Scormonind în pustiu, adânc, izvoarele verii
Vreau adresa s-o mut în alt timp și să fim
Străine una de alta când îmi sădesc merii

Și rupe mantia mirosind a gutui
În care am strâns, pe ascuns, speranțe deșarte
Mă-nfiază, maternă, lumina. Rămâi
Cu frunzele-n poală și deznădejdile toate