Curg toamnele, cum vinu-n oale sparte,
Cu izul lor de fum înăbușit...
Antecedent de nedestăinuit
În ascensiunea care ne împarte.

Cad zilele, prin ele încleștate,
Victime într-un plan prestabilit,
Dovadă clară că ne-am zălogit
Și că plutim în contiguitate.

Visând, miraculoase, noi puteri,
Ne ținem strâns, cu mâna, să ne ardă,
Prin reflectări, dorințele de ieri.

Și rătăciți în golul ce-l croim,
Ne-nvăluie lumina, revanșardă,
Punând un punct la cartea ce-o citim.