Voi purta mereu aceiasi nori albi,
Flori de pai menite sa-ti împodobeasca tie surâsul,
Ierni vechi stând asezate turceste
Pe tronul de piatra al sufletului meu.
„Vreau sa trec într-o clipa peste câteva nopti
si sa adorm într-o zi macar pentru o clipa!”,
asa nu îmi strigai niciodata,
iar eu râdeam prefacându-ma orb.

Nu mai stiu ce prapastii purta noaptea
Atunci când mi-ai deschis pumnul cu un cântec,
Mâna îmi amortise cu inima cu tot,
Nestiutorii încercau sa ne interzica trecerea
Sub câteva pretexte învelite în peri albi
Desi eram demult plecati...

Râd si pentru a nu stiu câta oara
Privesc întrebator altarul spart al vremilor apuse.