Privind adânc in jurul meu
Mă zbat mereu să cred ce văd -
Când lumea este gardul firii
Ce fără grijă se sprijină din greu -
Eu dau crezare sorții și gândirii;
Și-mi fac prin suflet mult prăpăd.

Când stâlpul este alb și nou,
Iar gardul este vechi și negru
Nici unul nu se potrivesc -
Ci numai gândul stalpului cel nou
La sârmele plăpânde ce îmbătrânesc -
Se plimbă pe unda timpului terestru.

Stâlpul aprinde sârmele cu-n luciu greu –
Un luciu prin care rugina poate iar să cadă –
Ca un râu ce mișcă pietrele din loc;
Și atunci când altele tot vin mereu
El este prins în acest simplu joc
Necâștigat de nimeni niciodată.

Iar dacă stâlpul este vechi
Și gardul lucește asupra lui -
Și-atunci tot stalpul este cu gândirea -
Căci sârmele aduse în perechi
Nu știu deloc care-i menirea
Acelui stâlp bătut de ploi.
(20 mai 2003)