După ce Dumnezeu a făcut soarele și pământul,
ziua și noaptea,
cerul și apele,
codrii și plantele,
păsările și fiarele,
s-a oprit și a văzut că totul era frumos și bun.

A zâmbit mulțumit
și S-a îndreptat greu, de spate,
obosit de atâta trudă. Îl dureau oasele
și palmele îi erau amorțite de migăloasa lucrare.
Deh, nu-i ușor să creezi o lume!

Am să mă întind puțin,
să mă odihnesc câteva milioane de ani
- Și-a spus -
dar înainte cred că ar trebui să las pe cineva
stăpân peste lucrarea mea,
să las pe cineva care să-mi semene.

Și creatorul a proiectat oamenii
ca pe niște animale supreme, dumnezeiești.
Dar pentru că mâinile îi tremurau de oboseală
și ochii îl dureau, osteniți,
a greșit.
Oamenii, ființe divine în aparență,
erau imperfecți în profunzime.

În marea-I înțelepciune, Domnul a intuit eroarea
dar, în bunătatea Sa,
n-a vrut să distrugă ceea ce crease cu trudă.
Și, în dorința de a mai remedia ceva,
a conceput, cu ultimele puteri, Moartea.

Apoi a adormit cu gândul
să refacă totul de cum S-o trezi.