Bărbatul poet e puțin femeie.
Nu are sîni dar se excită la gîndul că perfecțiunea poeziei lui e asemeni unui sîn ascuns în tunica mătăsoasă a cuvintelor-oracol.
Nu are pîntec dar visează la dureri născătore de păsări cu pieptul sfîșiat de gheare și semne.
Bărbatul poet e ridicol și bezmetic alergînd din odaie în odaie după fardul literaturii ambigui dăruitoare de amanți lugubri și cruzi.
Oglinda,.. da, oglinda, e universul nebuniei lui și nesfîrșitele abluții în ploile musonice ale tembelismului cotidian.
Bărbatul poet este o eroare a naturii, un accident genetic al norilor Hiroshimei, o cădere de tensiune pe liniile de putere ale cartierului nostru.
Este văzut adesea coborînd din tramvai cu un zîmbet cretin în colțul buzelor și salutînd femei nevăzute și singure.
Bărbatul poet a făcut armata la batalionul disciplinar al trupelor de uscat și umed. A scris poezie pe toți pereții și a fost avansat la gradul de fruntaș pentru fruntea lui înaltă, eminesciană și lipsită de regrete imberbe.
Bărbatul poet lipsește astăzi dintre noi. Este plecat la „Marele simpozion al căderii în gol de unul singur.” Ne-a lăsat doar versurile sale. Pe o bucată de carton presat. Scrise în grabă cu mîna stîngă a sufletului de rezervă.
O vom citi cu toții ca pe o rugăciune, apoi o vom bagateliza ca și cum el ar fi între noi.
Bărbatul poet este poezia lui. Ca un talisman pe piepturile noastre.