linii curbe ne mângâiau porii,
eram
pe un petic de viață,
corp comun în stare de grație

potrivnică,
dimineața ne împungea pleoapele cu ace de lumină
și ne mușca de talpa sărutului,
răstignindu-ne umbra pe ecranul cadrilat
al peretelui

până și cristalinul ne durea
de atâta bleu-ciel
neutru
și, frânți,
șchiopătam în oftaturi prelungi visele suspendate
de cârligele genelor,
simulând trezirea în cuvinte sinuoase

oare,
nu era mai simplu să ne lase în plata
iubirii?