Îți învârți sufletul ca o limbă
printre trestii nehrănitoare,
filtrezi o personalitate care
nu poate cere 2 secunde în plus.
La fel de pierdut și
agresiv ca o foaie care plesnește
peste față, furia vântului concentrată
într-o încăpățânare care nu finalizează.
Desenezi legi pe peretele tău
cu aroganța unui animal care
din tot universul alege să se uite
jos: să vadă ce-i sub el, să
se numească rege.
Timpul ți-l hrănești cu un joc
ce-l face o mică bestie cu vene groase
și carnea vineție si pe tine cu
un picior în dinții unei capcane,
prins în lumina unui foc care pictează
cu umbre pereții peșterii –
multe coapse roșii, nici o față.
Și apoi, se oprește. Încă prins, te uiți
și cu bărbia în piept îmi zâmbești.

Arunci vin pe foc într-un ultim
strigăt romantic,
vise ale imortalității strecurate de
nori violeți printre șuvițele de pe ochi.
Trupul tânăr arcuit ca o armonie subțire,
o notă deasupra frunții tale
transpirate, plină cu
imagini puse la uscat pe o sârmă
în timp ce înăuntru copaci albaștri
de carton sunt schelet pentru
mintea ce asteaptă un răsărit.

Ești singur pe una din ramurile lumii
și din acest copac trebuie să te dai jos
și când pașii te vor scoate din această
mare atât de mult încât să simți
umanitatea îndoindu-se și ieșindu-ți ca
un elastic din burtă,
spatele radiat de un curaj rece, când ii vei
vedea pe toți înăuntru și mândru și
rupt vei zâmbi, vei ceda tensiunii și
te vei arunca înapoi în lac,
nereușind nimic decât un joc.
Când vei fi atât de crud încât să fii
pus în cutia Pandorei –
moartea în lesa ta – hrănind ideile
câinelui tău și strigând din țărm în țărm
prin scalpurile tuturor, ii vei face mici
în ochii tăi și-i vei ploua în lumina
portocalie, arzându-le voința
într-o crustă de zahăr.
Și apoi, pe tine, fantezie de copil,
te-aș vrea în mine, vis curajos,
și de inexistența ta îmi cad
fierbinte pieptul,
cuvântu-mi descărnat de gât
își găsește conturul în
picăturile fierbinți de pe buzele tatalui.