Cu suflul glasului pierit
Și sterp de un amor secat,
Te lași purtat
De-un val ce-a suferit
Mânia stâncilor și-a lunii,
Strivit pe țărmurile lumii
Pentru-un păcat neînfăptuit…

Și pentru pala unui glas de vânt,
Ce-n zori de seară, tremurând,
A îndrăznit s-adie blând,
Te răstignești pe munți…

Ai cutezat tu, biet pământ
Lucrat de mâna unui sfânt,
Să strigi nebun că pentr-o rază,
Un ciob de stea ce luminează
În nopți de groază și mister,
Te-ai risipi voit sub cer…

Sărmane om nemângâiat,
Prea trist sau, poate, prea uitat
De lume și de sorți, de timp,
Aștepți zadarnic o speranță…
Căci mântuirea-n cutezanță
E păcat…