mi-e dor de frunză,
cum zicea un cântec,
de frunza de nai,
de fluier de peste țarini.

ciugulesc fiecare picătură de rouă
căzută noaptea
pe așternutul ud
de sudoare, de senzualitate.

un pește-mi traversează sufletul
ca într-o mare întinsă,
albastrul ocean al vieții și al morții.

tu, călătorie către apus în vase de ceramică
purtate de vânt!
tu, călătorie mistică,
dorință străveche de neant!

pas către Nirvana florilor
tărâmuri călătoare ce mă contopesc
în spuza valurilor, a vânturilor, a florii de mai.

tu, călătorie fără sfârșit
către unicul și indubitabilul scop
neființa!

mă sufoc în propria colivie,
în propriul acvariu bleu, fără sfârșit
și început
mă sufoc de neînțeles, de neputința
avutului, a găsirii, a grăitului.

mă sufoc de prea mult mine
de prea dimineață, de prea seară;

mă sufoc de cuvânt,
de prea multe cuvinte prea meșteșugite
și prea adăugate,
de prea multă poezie

de prea mult eu, de prea mult tu,

de prea plin.