Mă loveste in treacăt o secundă,
foșnetul ei mă adoarme,
freamătul ei mă repetă,
persistența ei mă afirmă.

Îmi reprim o ușoară anxietate:
ce-ar fi ca lumea să se oprească,
următoarea secundă să-mi lipsească,
iar aerul să se refuze respirării - moarte...

Prinsă între fragmentul ermetic dintre sistolă și diastolă
ar fi greu de știut ce vers mai urmează...

acest poem ca o eternă
sfidare a timpului...