Mi-e teamă să adorm în coajă de fluture.
Poate albul rochiei de mireasă este prea strâmt
și mâinile mi se vor sparge de muchiile crinilor…
câte mirări lăsând la vedere gleznele pe rând
vor arde în acest palid dans,
cât amurg a mai rămas plăpând, să ne împartă…
va fi cândva această trecere-
roșul sângelui se va împleti în invers contur
și ploaia ne va purta îmbrățișați, departe de-ntâmplare,
atât cât să ne fie zbor.

Mi-e teamă să-mi supun iarăși clipa.
Adorm, cu tine cuibărit sub umărul drept,
Prin albul concentric al rochiei de mireasă.