Când corpul cel de carne se va stinge
Și cel vital va mai pluti pe sus,
Rămâne-n mine eul cel supus.
Pe mâini, tăcut, făptura lui mă linge.

Din plus și minus, nesfârșit impus,
Se-alege verbul care ne respinge,
Cu volnicia ce-n eter distinge
Frânturi de timp din spațiul presupus.

Vecia-nghite, devenind stăpână,
Monada mea, pe zări de foc plângând,
Și mă respinge-n timpul care-ngână

Același cântec între noi curgând.
Ce voi lăsa în lume să rămână ?
E gândul ce mă-nlănțuie, sperând.