Să vedem:
mă-nchizi sistematic
în lampa lui Aladin
uitată pe noptieră,
și-aștept câte-o lună,
până când
(de multe ori din greșeală!)
mâna ta atinge
lăcașul secret al duhului,
chemându-mă să-ți ascult porunca.

Alteori,
trântești capacul peste
cutia Pandorei
uitată pe bufetul din bucătărie,
prefăcându-te că nu știi
ca mă lași acolo
să lupt cu melancolia,
ezitarea, plictisul sau vreun gând
pe care vrei să-l uiți închis o dată cu mine.

De cele mai multe ori, însă,
mă pedepsești învăluindu-mă
în turnul de fildeș
pe care mi l-am adus demult, zestre de-acasă,
ca să admiri, pasămite, de-afară
bogația și noblețea
de care mă-nconjur.

Numai în inima ta,
numai în inima ta cu încăperi orientate către punctele cardinale,
nu mai e loc,
nu mai e loc să mă-nlănțui, robită.

Voi evada.