Fîșii de lumină,
translucide, ude,
încercuiesc umbra peretelui drept
cu încercări evazive,șăgalnice,
de a părea sîngerii.
Între stări de lucruri
și între trăiri autumnale,
cad uneori veri întîrziate
cu pumnii de cireșe
aruncate de-a valma
peste pînza de păianjen a filmului.
Fixat, ca un cuțit al timpului,
în coastele metaforei,
te mai caut,încă,
dincolo de spatele de sticlă,
proptit de zid, ca pe un zeu,
dispărut dintre coperțile legendei Olimpului.
Benzile cad, în ele, în adîncul lor cenușiu,
pelicule cu franjuri moi, fragili,
dintr-o lume, aproape paralelă,
de cea reală a dumnezeirii de după mit.
Nu te pot opri cu un strigăt,
bărbat cu păr blond închis,
în care noaptea ți-a pus,
în loc de ochi, două stele albastre,
închise uneori cu petale de fluturi maro.
Final, aproape abrupt,
paralelități de sentimente
gînduri consonante, trăindu-se ambiguu,
dar mereu, oprite de un timp fără milă.
De ce nu te pot rupe
de pe zid,
de ce nu te pot duce cu mine
decît ca pe o umbră a iubirii,
ce se vrea de ani, lăsată la vatră,
M-ai blestemat în somn
să te iubesc doar pe tine
și acum, cu genunchii la gură,
mă chinuiesc să scap
ca de fiecare dată de tine,
de iluzia iubirii tale,
ca o icoană, te duc în mine
poate pînă la sfîrșitul sfîrșitului
și poate că, nici atunci
nu mă voi putea dezbrăca
de mantia de cuvinte ce mă arde,
de această dragoste în care, nu exiști decît tu,
numai tu..la nesfîrșit tu.