Am pășit, prima mea dată, încrezătoare pe ape,
Părăsindu-mi insula, mult prea bărână - vulcan de ceară,
Cu tine de mână, curajos, să mă-nfrunt.
Tu, ce mi-ai mântuit, cu blândețe, toate spaimele,
Potolind, cu specificu’ți firesc, răscoala din mine.
Mi-ai sărutat cuvintele, clătinate și nesigure,
Tremurând de dor, pe buzele-mi ferecate, virgine.
Fără urmă de suspin, glasul mi s-a-ntins, rebel, pe ale tale-ți glezne,
Ș-apoi urcând pe ele-n ritm de zbor, tot mai sus…
Până pe piscul sfârcurilor mele-nzăpezite, ș-ale minții dezgolite.
Răsuflând ușurat, cu fiecare atingere de lumânări deșteptate,
Am gustat, din suava-ți esență, privirile în veșmânt de simțiri.
În timp ce parfumul ne-a ascuns, din atom în gând, trupul în suflet,
Renegat - Întregul de Patimi – și-a-ntâlnit, în sfârșit, binecuvântarea !
Cu gene prelungi de spini, fugitiv patinate în semne de lacrimi,
Am născut bijuterii, diamante-n stropi arzând de trup,
Umezindu-ți degetele, cald înflorite, pe-mprejurul mijlocului frânt.
Ne-am unit ființa stăpână, eliberată-ntr-o sărutare de fluture
Pielea-n întuneric greu, de catifea, ți se oglindește, vibrat, în priviri,
Nuanțând mișcarea-n mișcare, înmugurită-n pământul de noi.
M-ai crescut într-un miez roditor, devenindu-mă trunchi de senzații.
Mireasma învierii, pictându-se singură în spirale,
Pe pânza sânilor deschiși, copii, ‘abea născuți,
Și-un gust fraged de extaz a curs din turla castelului fermecat,
Prizonier de odată, uitat în lanțuri seculare, grav păzite de zmei.
Am scris cu penelul îndoielii, pe frunza, nou crescută, a rațiunii,
L-am înmuiat, fierbinte, în sângele tău de zâmbet neobosit,
Nici o clipă, nici o singură clipă nu ți-au cedat brațele vii,
Și nu m-ai lăsat să cad
Din coroana roșie, aprinsă-n simțiri, a trandafirului,
În spinii ruginiți și incolori,
Ai adâncului meu de o dată.



( Cu dedicație specială... * )