La Putna în poartă
Sta paznic, un stareț bătrân,
Alb ca timpul trecut
Mândru vorbește mulțimii,
Cu voce gravă și tare,
Despre gloriosul trecut,
A lui Ștefan cel Mare.

Ascultă mulțimea-n tăcere,
Martori cerul senin
Și dealurile cu brazii semeți,
Istoria din trecutul lui Vodă
Căci visarea care tot a cuprins,
Deșteptată este de clopotele de argint
Ce sună, a lui Ștefan chemare.

Iată călugări grăbiți spre sfântul altar,
Căci toaca îi cheamă în grabă,
Lunecoase umbre, mute,
Cu bărbi tuciurii curgând pe sutană,
Dar ce s-a întâmplat ?
De ce-au au încremenit ?
Și mintea le-au luat-o la goană. ?

În fața lui Ștefan ce pare a fi viu
Și nu tablou pe perete,
Se desprinde, din mulțime un înger de fată
Cu ochi de stele, părul de aur inele
Curgând, în valuri pe spate,
Iar trupul subțire și frumos nefiresc
Inundat este, de o pânză de in albă și moale,
În câteva clipe ținta privirilor,
Totul în haos a transformat.

Forfotă, șoapte, călugări agitați,
Ochi sticloși, trupuri tremurând
De dorinți înfrânate,
Revoltați, biata fată pe sus au luat,
Și au scos-o, afară din mănăstire .
Buimăcită, rușinată aproape plângând,
Cu rochița albă de zână,
Lipită de trup, transpirată,
Așa cum fruntea călugărilor,
Privind-o lacomi era inundată,
Fata naivă, întrebă șoptind bulversată,
Istoria Putnei așa ușor s-a tulburat ?
Pentru o fată cu rochiță săracă.?
17 –07 -2004