I-am schițat, mângâiat, cu privirea,
Într-o fotografie, ocolită de timp,
Trăsăturile chipului, aprins, de ceară,
Sculptat în dorințe neîmplinite,
Albit de-o tristețe lirică, povestită printre gene,
Ochii negri, călători, rămași vii, pe tărâmul morții
Limpezi, luminați, ca doi copii de îngeri,
Coborâți într-un haos artificial, învelit în staniol,
Absorbit într-o gaură neagră – pata de pe stea,
Ca o gură larg deschisă, de chinuri,
Eliberând dintr-însa un strigăt lunatic.
I-am citit destinul din palma fotografiei,
În linii frânte, de suflet însingurat,
Purtând, dedesuptul ei, povara unei critici,
Un amalgam, vid, de litere fără sens,
Scris, în sânge, pe paginile negre, în lipsa simțirii,
L-au răstignit, ignoranții, pe crucea delirului
Înfigând, câte un spin, în fiecare sunet
Coborât din Edenul lui, în infernul lor.