N-am imaginație să aduc dovezi pentru o iubire,
Întorcându-mă de la lume să o înțeleg mai bine,
Acolo unde luna-și varsă aiurita ei privire,
Ce bucurie, ce șansă a miilor de stele să poposească peste mine.

Îmi priește nebunia când ascult în fine taina lumii,
Dizolvându-mă în picurii de ploaie mângâiați de vânt.
Mă scurg înlăuntrul fiecăruia dintre pomii vremii,
Ce nesătui, cât de flămânzi îmi urlă umeziții ochi după toți oamenii de rând.

Cei ce-așteaptă nu simt c-am încolțit în fiecare dintre minți,
Părăsindu-mă într-un prezent pe care-l căutăm puțini
Și totuși, din ce în ce mai singur, cu aceeași ochi fierbinți,
Ce deșertăciune, nimeni nu își aduce-aminte de nimic, sunt doar printre străini.