Nu îmi amintesc care era numele tău
doar reflecția din oglindă o mai țin minte
ceva străin mă privea de dincolo de tăcere
oameni de sticlă se zdrobeau la unison de marginea falezei
în ritmul respiratiei tale
cioburi se înfigeau tot mai adânc la limita dintre ape
ca o repetiție a unei senzații cunoscute
o picătură sărată pe buze
sărutul umed al ploii îngemănat cu privirea lacomă a lunii,
cubul de gheață topit pe pielea fierbinte
apusul ce întârzia la nesfârșit
în timp ce ochii ți se colorau în gri.

Nu îmi amintesc care era numele tău
doar durerea o mai țin minte
mustind ca sângele în cupe de piatră
o continuare firească a unei existențe suspendate în așteptare
fețe metalizate înghițindu-și doza de frica solidificată
voci rotunjind silabe incoerente
atunci când deveneau totuna cu oasele moi ale victimelor
devorate în clefăit de fălci și țipete ce rod pe dinăuntru
lăsând un gust de lichid verde, vâscos
și neliniștea animalului de pradă
rupând vertebrele pînă la măduvă
în mirosul încă proaspăt
al ochilor ciuguliți de corbii infernului.

E liniște în larg și e albastru
universurile alb-negru și-au pierdut semnificația
refluxul a amorțit ultima bătaie de inimă
a mai rămas doar umbra de culoarea cernelii
ucigând visele oamenilor de sticlă
lăsând în urmă carcase golite de sevă
un șir de găuri negre scurgându-se antiorar
fără gură nu poți să strigi
fără ochi nu poți să plângi
poți doar să pictezi constelații fără nume
într-o biografie pe care nu o va citi nimeni,
închizând uși care nu au fost deschise vreodată
și zâmbind să-mi spui cu adevărat cine ești
iar eu îți voi spune
ceea ce ar fi putut fi
și nu a fost.