Să nu ajungă-n locul în care stau cănile!
Îmi avertizez un cuplu drag de prieteni
Când îmi abandonez ciornele
Pe tastatura computerului lor.
...că dragostea lor era de-acum ca un revelion italian,
Plină de obiecte zburătoare,
Decorul casei lor ar fi putut să se transforme-n orice clipă
Într-o capodoperă pointilistă,
Chiar viața lor era deja atât de aparte
Ca un Picasso,
Și eu acolo printre lucrurile vieților lor
Aveam senzația c-o să-mi pierd capul între cei doi poli creatori,
Atrăgători,
C-o să mă înec într-un pahar de film
Și c-o să fac bule ca apa minerală
Sau c-o să m-apuc să strălucesc ca o femeie dintr-un material inoxidabil.
Locul în care stau cănile
E un oraș nalt și filiform
care prezintă o mulțime de ramificații
Și o nebănuită forță de coeziune...
Acolo, de exemplu, stă brățara mea de sidef
Primită la cinșpe ani în cehia de la jiri hynek
Și pe care frate-meu a schimbat-o pe-un afiș cu motor,
Chitara pe care taica-miu a dat-o de pământ că n-avea ce să-i caute-n pat,
Ceasul pe care andreea l-a pierdut la bal,
Băiatul pe care l-am pierdut într-un manual de psihologie cu aripi de lemn,
Imaginea acelui posibil ready, vivus! cu christi și andru,
Răspântiile-n care-am contemplat
Și drumurile pe care n-am apucat dar care mi-au tăiat respirația,
Arma albăstruie a rațiunii purificate,
Fractalii - matematica fanteziei,
Hotarul dintre iubire și neiubire,
Acolo unde stă diferența dintre tine și rezultatul tău final,
Felul uimitor în care doare nemărginirea,
Orașul ăsta-n care stau cănile,
E visul cu oameni albi
Mișcându-se-mpreună și totuși de o parte,
Pe-o muzică nenumită,
Într-o suflare de primăvară,
Sub o noapte-nstelată...
Și încă ceva nelămurit,
Da, orașul ăsta se poate numi.

(București, orașul în care câinii umblă cu covrigi în coadă)