În mijlocul tumultului orășenesc
Mulți tineri cu invidie te privesc
Căci tu, poet al zilelor ploioase,
Și-al nopțiilor furtunoase,
Le furi iubitele, frumoase și ispititoare,
Dar nu le găsești încântatoare,
Căci sufletele lor sunt goale
La fel cum trupul lor e moale.
Rând pe rând lași în urmă muze străvezii
Pășind pe drumuri șerpuite și pustii
În căutarea inspirației pierdute,
Plângând de disperarea iubirii dispărute
Și a odelor ce i le-ai închinat
Pe care poate ea, le-a și uitat.
Cea mai strălucitoare dintre fecioare
Ascundea mai multe mistere uluitoare
Decât ai fi descoperit în întreaga viață
Și ai pierdut-o într-o simplă dimineață.
Trezit fiind de razele fierbinți de soare,
Ai zărit ultima și uimitoarea ei scrisoare
În care-ți vorbea despre iubire
Pe care-o va păstra prețioasă-n amintire.
Ai alergat după ea neîncetat,
De ploaie și de soare mângâiat
Și visul vieții tale, ea,
A dispărut pe undeva
Odată cu florile primăverii,
Dar nu a fost dată uitării.
Încercând să-ți demonstrezi ca nu a fost iubire
Þi-ai transformat zilele în pură amăgire
Și-ți cauți fericirea, inspirația promisă de Cer,
Căci tu ești Rătăcitorul Cavaler,
Poet al zilelor ploioase,
Și al nopțiilor furtunoase.