Biserica trista se-nalta spre cer
Inconjurata de moarte si de stafiile
Celor ce au fost candva oameni,
Si acum sunt numai tarana.
In noapte, stele si luna palpaie reci,
Parca vestind furtuna
Ce va urma... Un corb trece singur,
Croncanind a moarte, si se asaza
Pe o cruce rupta si intoarsa,
Cu ochii-i sticlind in negura noptii.
Cimitirul, ce adaposteste atatea suflete,
Pare acum o umbra dementa
Ce vrea sa ma atraga spre ea.
Iar eu, bucuroasa de atentia sa,
Ma las inghitita de noapte,
Crezand ca voi muri
Si ma voi alatura acelor multe spirite
La fel de singure si de uitate ca si mine.
Dar... nu mai e! A mai ramas doar fumul
Inecacios si agonic. Eu stau intinsa
Pe un mormant, si simt cum sufletul
Meu ratacit ma paraseste,
Lasandu-ma sa mor...
Insa eu am murit de mult.
Acum e numai chinul dinaintea uitarii.
Cade o stea, la fel de moarta ca si mine.
Macar stiu ca nu ma voi stinge singura...
O stea de pe cer se stinge o data cu mine.
dar ce folos? Ei ii va lua alta locul,
Si mie la fel. De fapt, locul meu
A fost deja ocupat de vid.
Poate ca nu trebuie sa impiedic nimicul
Sa ma absoarba si pe mine,
Nu numai locul meu. Asa voi sti
Ca pentru nimeni nu voi fi existat vreodata.
De aceea, in cimitir, aici e casa mea...