Un pescăruș călător a poposit între crengile unui copac!
Obosit de furtunile de pe mare, s-a cuibărit între frunzele copacului uimit de frumusețea acestuia....
Copacul, l-a adăpostit, l-a legănat amintindu-i de mare și i-a șoptit un cîntec duios..... Încet, încet, pescărușul și copacul au devenit o singură ființă.
După o vreme, a venit tinpul ca pescărușul să plece după hrană și pentru asta era nevoit să înfrunte din nou marea. Viața își cerea tributul ei!
Nu vroia să părăsească copacul cu ramurile căruia se contopise și nici copacul nu-l putea însoți pe mare, având rădăcini adânc înfipte în pământ. Din păcate venise ziua despărțirii, fără ca vreunul din ei să o dorească. Atunci, copacul și-a deschis larg crengile ca pescărușul să poată pleca, iar pescărușul privind cu regret la cuibul lui de suflet, și-a luat zborul.
Acum, furtunile de pe mare nu i se vor mai părea atât de aspre, deoarece știe că pe un țărm îl așteaptă un copac unde-și poate găsi alinarea....Copacul a privit în larg cum se pierde pescărușul în zarea albastră, nemărginită...
Gustul sărat al lacrimilor îi amintesc de marea pescărușului și atunci frunzele încep să foșnească duios într-o chemare de dragoste neîncetată. Ramurile între care a stat pescărușul încă mai păstrează amintirea căldurii trupului acestuia și atingerea delicată a penelor lui și îl așteaptă cu speranța reîntoarcerii.
Nimic nu va putea șterge amintirea acestei întâlniri, din cele două suflete! Gerul de afară, furtunile de pe mare se vor îmblânzii la căldura amintirii din ei, despre sufletul lor și viața va fi de acum înainte pentru fiecare dintre ei, plină de culoare.... culoarea iubirii neîmplinite, culoarea dorului nestins, culoarea unui suflet atins pentru totdeauna de aripa dragostei!
Peste gerul de afară a răsărit timid soarele și simt cum prinde putere, încercând să-mi spună că primăvara nu este departe, iar dragostea pescărușului va veghea mereu deasupra corolei copacului trist și însingurat...