Cand am deschis ochii era tacere. Frica disparuse, ori era atat de intensa incat devenisem una cu ea (..ca atunci cand urci un munte, atunci nu il mai vezi..atunci esti muntele, suferi si te temi alaturi de el, induri aceleasi torturi). Langa mine salcia, anunta prin crengile sale de bici, sfarsitul. Asemenea unui orator se unduia, tremura, isi ridica ochii la ceruri blestemandu-si fiinta inradacinata. Ceilalti copaci raspundeau cu murmur temator.
Salcia isi intoarse verdele catre mine, imi arunca o privire de gheata. Sfarsitul. De indata am inceput sa imi scot viata din buzunare. Amintiri marunte, singurele dovezi ale existentei mele. Le-am ingropat la radacina ei.
Un lac atoatestiutor, astepta, ma astepta.
Imi era frica. Atat de frica incat nu puteam decat sa ma supun ordinelor copacilor, ale vantului. Ordine elementale. Intru in apa. Rece ca un mormant se strage furioasa in jurul meu. O ultima bijuterie pentru cel condamnat, inelul ei in jurul meu.
Ma scufund cu totul in apa. Deschid ochii si ..nu ii inchid la loc. Nu vreau sa imi vad frica. E prea intuneric si rece, si mort. Da! E mort, rece...
Intinsa, rasucita in apa, zbor. Nu mai simt, doar ma tem. Pana cand si frica dispare complet. Acum, doar astept.

Astept.