Nu pot lăsa caii-n zăpezi, le-ar îngheța zborul apoi mai înalt, țurțuri s-ar face galopul și aș ninge cu umbrele lor nechezând a viforniță. Albi de-ar fi, numai albi, și tot i-aș alerga spre neguri să mi le presare cu lumini abia sidefii, să pot găsi calea-napoi spre azur.

I-aș adăpa în lacuri neumblate de pești, doar nuferi pe-alocuri, căutând primăveri în cabane de melci. Roșcate plete mai au visele, când melcii se rostogolesc a ploaie peste vernil de muguri. Îți amintești când ne pășteam iluziile în roz?

Praf de piatră cenușie mie, nu, nu, nu. E nedrept să culegi din amurg doar urme de colb, căluții de mare s-ar răsturna la picioarele mateloților urlând a-nserare. Nici vara nu s-ar mai trezi din somn veșnic, umbrele s-ar cățăra pe-o geamandură cântând melancolic din harpă. Și nu ar mai fi oranj nici măcar soarele. Te rog, lasă-mi aprinse chibriturile doar, miroase a piersică strivită-n picioare de-o căprioară rebelă, în vale.

Castelul își împietrește ieșirile spre mare. Se spune că legendele stau la taifas în fața șemineului anilor ce vin. Eu le-aș pieptăna un pic cosițele brune, să mă îmbrac în ele o secundă. Cred că mi s-ar ridica spre cer abanosul făcându-mă noapte în toamnă. În toamna nașterilor și a rodirii, mereu se ridică un înger negru, nu ai știut vreodată semnul?

Mă cheamă sentimente, mă iartă cuvinte, mă alină topiri de ghețari, curgătoare peste suflete vii. Te uită mirări în cafea cu aromă de mentă, scorțișoară nu am să presar peste plecarea din zori. Cântul codrilor în argint de flaut îți aduce aminte de cavaleri străbătând bravi zâmbetele eterne ale fecioarelor-iele. Tărâmuri pe care fiecare clipă e o vacanță trăită la timp.

Anotimpurile mele nu mai au umbră. Se spune că a înmugurit lumina la fiecare secundă. Prinde-o din urmă!