Trebuie să fie iarnă statornicită, zăpadă îmbelșugată, rămurișuri despuiate. Cortul vremii acoperit, alb-tulbure, închis privirii.

Să treci prin zăvoi, prin livezi, prin răchiți. Privirea să-ți fie mereu provocator retezată de trunchiuri, de ramuri, de lăstari. Să bîjbîi în cerc cu gura căscată, cu retina de melc lungită pe buricele degetelor.

Să vezi jinduind doar bruma de culoare rămasă din cenușa zilelor exaltată pe albul înfrigurat la zăpezii. Și-n spate să simți umbre nedeslușite ferindu-se prin aerul lăptos.

Cu puțină imaginație a-i zări iele și zîne în hore, dar cum, cînd ochii sînt pironiți pe plămada de dinainte sau de după orice iazmă: violet umil ce se rupe împărtășindu-se ca aburul albelor neguri.