Îl chema Fănel. Avea in jur de douăzeci și cinci de ani. Se născuse cu coloana și picioarele moi. Mama lui dădea vina pe medici. Avusese o naștere grea și convingerea ei era că forcepsul folosit îi vătămase fără speranță băiatul. Cît fusese mic se deplasese cu o tricicletă. Stătea pe burtă și pedala cu mîinile. Cînd devenise adolescent, niște vecini cumsecade îi făcuseră, la șantierul naval, un cărucior cu care se putea deplasa. Nu urmase nici un fel de școală, așa că și mintea îi rămăsese la stadiul de copil. După ce trecuse de vîrsta de douăzeci de ani, de cînd se încălzea și pînă dădea bruma, aproape în fiecare zi, Fănel se ducea cu căruțul său în centru. Golanii de pe sector, care cît era ziua de lungă stăteau pe gărduțul din beton ce împrejmuia parcul central al orașului, îi spuneau, miștocărește, „ ciclistul ”. Fănel Ciclistul. Ajuns în centru Fănel se chinuia, în amuzamentul golanilor care îl încurajau la mișto, să urce bordura de pe strada Republicii după care se oprea în fața restaurantului „ Crama veche ”. Și aștepta. Uneori ore întregi. Pîna cînd, unul din cei care îi dăduseră porecla, ieșea afară cu o sticlă de bere în mînă și i-o dădea. De acum începea haiul. Cu toții se amuzau cînd Fănel vărsa jumătate din sticla de bere pe el încercînd să bea.
Dar Fănel nu se supăra. Ba mai mult. Rîdea și el cu ei. Erau prietenii lui. Făceau glume împreună.
Și, la urma urmelor, pe prieteni nu te poți supăra.
Nu-i așa?