Ieșisem să mă încânt cu spectacolul stelelor de pe bolta întunecată, după o altă zi de haos…iar tu promisesei să nu vrei să mă mai vezi... coincidența făcea însă, ca de obicei, să trebuiască să îți plimbi cățelul la ora aia când eu aveam prezentare de stele.
Gazonul abia tuns de stăpânul locului, mirosea precum câmpiile copilăriei mele. Iar pe pervaz, printre cactușii devoratori adaptasem mușcate zglobii. Grădina asta cu băncuțe mici de piatră nici măcar nu ne mai cunoștea…nici noi nu ne mai cunoșteam…sau poate de la atâta aglomerție de miresme. Și abia atunci am priceput că în colțuri trăiau arbuști mici de salvie, de dafin si de rozmarin…iar trandafirii, deși cu draperiile trase, erau roșii ca purpura, așa ca obrajii tăi. Cămașa ta albă descria armonia placută a soarelui mediteraneean….
Am început să urmăresc aricii grăbiți care evadaseră din păduricia de dafini de alături…și probabil și tu la fel… Se vede că plecaseră și stelele mele și cățelul tau…iar noi nici măcar nu ne cunoștem…Miresmele astea îmbătătoare se jucau în pletele noastre, iar noi nici măcar nu observasem…
”Aș fi vrut să ne oprim mai mult aici, la capitolul ăsta… Aș fi vrut să te fi știut mai bine..să fi zăbovit ceva mai mult în palmele tale și să îți pot săruta bărbia… Aș fi vrut… Acum nici nu mai știu ce vreau”…ai spus…
Nedumeriă, nu am înțeles dacă mărturiseai asta toamnei care tocmai începuse, fluturelui imens de noapte, care se oprise în florile din pervazul meu, sau micului arici care căzuse pe spate și zbătea piciorușele precum o buburuză speriată…