Era ora zece, nimic mai mult, nimic mai puțin. Era ora zece. Pentru prima oară priveam tavanul, și încercam să ghicesc cînd acul ceasornicului cufundat în nelumina, va lovi ultima dată. Simțeam cum se scurg: secunde, ore și o data cu ele mă simțeam mai liber. Eram treaz, dar eram sigur că visez. Îmi induceam singur stări sufletești, experimentam. Îmi aduceam aminte lucruri de mult uitate, lucruri mărunte fără însemnătate. Nu vroiam să adorm, cineva ținea cu mine pentru că asta și făceam. Mă simțeam bine. Departe de zgomot, departe de așa zișii mei prieteni, departe de toate lucrurile din viață cotidiană. Oare cît e oră? Numărasem corect? M-am întins după telefon, la prima apăsare a tastei, un jet de lumină cu scopuri criminale invadă încăperea. L-am ascuns sub pernă, mă simțeam din nou în siguranță. Pentru prima data se deschise ușă, îmi era dor de scirtiitul ei. În cameră deja era lumină, eram prea cufundat în întuneric că să observ asta. Eram prea cufundat în întuneric... sunt sigur.