Odată, unchiul Fedea se duse în satul vecin la înmormântarea unui fost prieten de-al său. Și cum era el curios din fire, vrând să vadă și să audă tot, își făcuse loc cu coatele până ajunse lângă sicriu, printre neamurile care își boceau răposatul.
Trase unchiul Fedea vreo trei cruci, șopti o rugăciune pentru sufletul mortului, după cum cere datina creștinească și ciuli urechile la predica preotului care predica despre cât de deșartă este viața omului, ca și frunza pomului, că anii trec și omul cu fiecare zi se apropie de groapă și din tot ce adună nu ia nimic cu el pe lumea cealaltă.
– Gândește-te omule și te împacă cu Domnul în anii tinereții tale, căci la bătrânețe...
«’tui ceapa mamii ei de viață, că dreaptă cazanie mai grăiște popa», – scrâșni unchiul din dinți și cu ochii plini de lacrimi se uită țintă la preot. Preotul văzând câtă atenție îi acordă acest om necunoscut lui îl privi și el drept în ochi, continuându-și predica:
– Cine ești tu omule și ce rost ai pe această lume?!...
Unchiul Fedea crezând că preotul i se adresase lui personal, strigă cât îl ținu gura:
– Eu părinte, sunt Fedea din Fedorivna și mă grijesc de capre!