Poate și tu plătești prețul singurătății, așa cum o fac și
eu. Când las lumea undeva afară în spatele meu, pătrund în acele coridoare înalte, întunecate, pe care eu le numesc coridoarele timpului. Acestea sunt ca un fel de Raiuri refuzate care iau in adâncurile viscerale formele sufletului meu.Sunt grădini întunecate, încărcate de mirosul
uneori greu, alteori veșted al florilor pe care nu le-am văzut niciodată. Înfipt într-un colț tulbure aud cântecul jalnic al unui Paganini care se joacă sentimental sfâșiind dorurile și iubirile mele, amestecându-le cu sunete neașteptate de orgă, spulberând peste acest amestec de senzații omenești chipurile palide ale unor îngeri care au ochii tăi, chemarea ta, așteptările tale.Aud chemarea lor, care este de fapt chemarea ta, sau poate ca sunt foșnetele pe care aripile noastre întunecate le lasă acolo în coridoarele timpului făcându-l să se cutremure și să țipe fără cuvinte.Iubirea ta, este umbra umbrei tale, este rugul pe care îl simt arzând cu flăcări întunecate, seamănă cu nisipurile mișcătoare, aparent un fel de indiferență somnoroasă a unei geografii frământate, paralizată de atâta nemișcare, care începe să te devore lent și intens când ai călcat în universul său. Simți mușcăturile fierbinți, ca niște flori otrăvite lăsând pe trupul acela de lut înfiorat, imaginea macilor însângerați care se multiplică la nesfârșit.Pentru mine singurătatea ca și moartea nu mai mă înspăimântă dacă au culoarea tristă a ochilor tăi și gustul atât de dulce și de amar al buzelor tale.