În vremea aceea, pe când Artistul mă plăsmuia, un dirijor își acorda bagheta la marile simfonii ale lumii.
Intru, iau loc, salut o cunoștință. Doamna se ridică de pe rândul din spate și se așază lângă mine. Când îi aprind lumina roșie, își explică gestul: “N-am vrut să vă las singură.” Mă trezesc vorbind: “Dar eu n-am nicio problemă cu singurătatea. Conviețuim în bună înțelegere, ca într-o căsnicie de conveniență. Și chiar îmi place singurătatea mea. O îmblânzesc zilnic, o pun să facă frumos, îi dau cuburi de zahăr”. Regizorul, din spate, se trezește și el vorbind: “Asta sună chiar tragic!” Ureche de artist! Nu pot să-i sufăr pe artiști, cum se pricep să pună degetul pe rană! Îl contrazic, îi spun că mie-mi sună chiar bine. Tace. Dar știm amândoi că are dreptate. N-ar mai avea! Dar și eu am. De parcă singurătatea ar putea fi substituită oricum și de către oricine. Singurătatea cuiva e un templu în care se intră în genunchi. Sau o fortăreață care se ia cu asalt. Dar pentru asta îți trebuie arsenal.
Conversez de complezență cu doamna retrasă pe locul său, să înțeleagă că i-am apreciat gestul, dar n-am ce face cu el. “Cucoană – i-aș spune – eu nu-mi umplu singurătatea cu dumneata! Eu nu-mi umplu cu dumneata nimic!” Și-apoi, către tot poporul, să se știe: locul meu de pe partea cu inima e ocupat, ocupat, ocupat!!! Și să se mai știe că eu trăiesc într-un Vals!
Se cântă. Se ascultă. Se iubește. Valsul acela, picat neanunțat între noi, ca o ploaie peste setea pământului neroditor, aducând cu el o grădină de trandafiri… Ba nu! De lăcrămioare. Știu că-i toamnă. Dar așa mi se-ntâmplă mie uneori, să mi se facă primăvară. Vinovatul ești tu! Așa că te-am luat cu mine într-un vals. Mai scapă, de poți!
Vals, maître!