Erau anii în care, înghițit de rutina fiecărei zile de muncă, treceam pe sub balconul unei case unde zăcea un bătrîn în scaun cu rotile. Negreșit, ne salutam de parcă am fi fost vechi prieteni. Ceva ne atrăgea reciproc. Nu-i știam numele, nu mi-l știa pe al meu. Și nici că ne interesa. Eram amîndoi doar niște repere frumoase într-o viață urâtă. Într-o zi nu l-am mai văzut și m-a invadat tristețea la gândul că i s-o fi întîmplat ceva rău. Nimic nu-mi mai plăcea în jurul meu. Aveam nevoie de moșul invalid. Mi-am revenit curând, în ziua în care bătrânul, cu un efort supraomenesc, a venit la cimitir să-mi pună flori și să mă roage să îmi reiau traseul pe sub balconul lui.