Ca în fiecare dimineață, ea a intrat în vagon la opt și zece în stația Victoriei. Ca întotdeauna, el n-a avut curajul să-i vorbească. Ieri ar fi trebuit să-i zică, de exemplu, că noua ei tunsoare îi stătea foarte bine, dar nu i-a zis, așa cum nici alaltăieri nu i-a zis că arată un pic cam obosită și nici cu câteva zile înainte n-a întrebat-o de ce a lipsit din metrou vreo două dimineți la rând. Lucrurile pe care nu i le spusese în acei trei ani de când călătoreau împreună ar fi umplut volume întregi. Azi, în mod special, nu va fi în stare să-i spună că începând de săptămâna viitoare va trebui să schimbe traseul și atunci diminețile nu vor mai avea sens pentru el. Că-i va fi dor de ea cu disperare. Și că o iubește fără speranță. Cu doi pași înainte să iasă din vagon, o mai privi o dată. Ea, ca de obicei, părea că nu-l vede. Dar simți în palma stângă, șocat, atingerea electrică a degetelor ei și se pomeni cu un bilețel în mână, o secundă înainte de "atenție se închid ușile". Sări pe peron, privi peste umăr și o văzu fugar cum se întoarce spre miezul vagonului ce-o răpea, deschise palma și bilețelul și citi, scris cu rimelul, doar atât: "și eu pe tine".