Sub frunzișul alb-negru, caut urma tramvaielor galbene.Undeva, lângă rotile ce sar pe caldarâm, îl caut pe acel om cu respectul sfâșiat și cu viață furtunoasă, pe undeva din apropiere de Mecențiu, făcând naveta intre cafenele cu Goga. Poate mai există o urmă - pusă sub o lupă puternică – a lui Juhász Gyula sau Iosif Vulcan în zidul mănăstirii Premonstratenșilor și pietrele cubice se vor repune la loc toate, chiar și acelea de pe strada Arany János.
Răspunzând unor invitații retroactive, domni cu cilindru îmbrăcați celebru după moda de la începutul secolului trecut, însoțiți de doamne purtând umbrele agățate de braț vor aduna străzile demolate, într-o imensă muncă voluntară. Mi-e dor de această ciclicitate, cu amintiri înghețate, îmbibate în venele mele, visez frumusețea tramvaielor fără uși.
Aleile străjuite de castani, mă conduc spre interiorul Bazilicii, să-mi regăsesc sufletul, cât mai des, nu numai în ani bisecți în mare grabă.
Caut turnurile pe care le știam, și mă întreb de alte turnuri, care au crescut parcă de nicăieri. Orașul s-a schimbat atât de mult încât fără exagerare, m-aș putea pierde poate, chiar în Piața Bémer - azi Ferdinand. Nimic nu e la locul potrivit dar totuși, ca pentru păstrăvii unui pârâu de munte, vatra mea e acest furnicar de pe Criș, plin cu Bănci și oficii de schimb valutar, chiar dacă încă îmi apar în memorie ca niște fotografii estompate, străzile liniștite unde prezența vehiculelor era curiozitate. În acest oraș schimbat, orașul autovehiculelor de pe malul Peței - oare știți ce este ea -, unde trotuarele s-au închis și s-au transformat în parcări de auto aglomerate de culoare uniformă, încă mai pot trăi și oamenii, fără mustrare și plată de amenzi... în mod divers, orădenesc.