Vă rugăm luați un număr de ordine și așteptați. Mă așez pe singurul scaun neocupat. Deci chestia asta are succes, îmi zic. Venisem neîncrezător. Fac sul și apoi desfac bilețelul cu numărul nouăzeci și trei, îl transform ba într-un muc de țigară imaginară, ba într-un cui gros, depinde de zelul pe care-l pun. Pe tabloul electronic al sălii de așteptare numerele cresc, unele se dilată în minute lungi dar eu nu mă grăbesc să-l văd pe al meu afișat. Am tot timpul din lume, aștept de-o viață, ce mai contează câteva ore? Îmi vine rândul într-un târziu. Sunt înregistrat, mi se introduc în memoria ciudatului dispozitiv toate datele și cerințele, mi se înmânează seringa specială, plătesc și plec. Aștept seara cu nerăbdare. Mănânc ceva frugal, îmi injectez microcipul în vena dreaptă și mă fac comod așteptând emoționat să mă bucur de visul proaspăt cumpărat. La nici zece secunde de pus capul pe pernă adorm ca un bolovan. Imaginile mi se succed prin creier exact așa cum anunțau reclamele Fabricii de Visuri: extraordinare, supercolorate, vii, reale, cu miros și gust. Totul e așa cum am explicat că mi-aș dori, totul mi se potrivește, totul mă atinge adânc în suflet și în simțuri. Nu visez mult și iată că o am în față. Pe ea, pe iubita mea, distinsă dar jucăușă, fină și frumoasă, specială, diferită, mișcându-și buzele ca niște fragi cărnoși, zemoși, dulci din cale afară. Îmi vorbește, îmi vorbește mie, mie, doar mie! Femeia visurilor mele! Inima-mi bate ca o mitralieră din filmele cu terminatorul ăla. Te rog ia un număr de ordine și așteaptă, îmi spune. Sunt femeia visuriilor altor șase sute patruzeci de mii de bărbați.