Lumină de august. Casa bunicilor. Liniștea somnului. O mișcare blândă, abia perceptibilă și copilul se trezește. Întinde brațele parcă pentru a alunga umbrele unei alte lumi. În ochi îi tremură încă visele, care se agață de gene și i se furișează între zulufii aurii. Cămășuța de bumbac îi ajunge până la glezne. E brodată și decorată cu migală de bunica. O poartă cu drag pentru că știe că mâinile bunicii sunt fermecate. Au puterea de a șterge lacrimile de pe obraz, au forța rugăciunii; în fiecare seară se așază alături de ea, în genunchi, în fața patului și cu palmele mici între cele mari îi mulțumește lui Dumnezeu. Pentru lucrurile frumoase, pentru viață, pentru faptul că poate să vadă, să râdă, să descopere în fiecare zi ceva nou.
Dincolo de perdea buchetul de flori de câmp îi reamintește de după masa zilei precedente. De jocul de v-ați ascunselea printre cireși. De hamacul întins de bunicul și de poveștile lui – „Ursul
păcălit de vulpe”, de basmele lui Creangă. Chicotește fericit. Îi place senzația de răcoare pe care i-o dă podeaua de lemn. Și mirosul de lavandă din încăpere. Sunetul pendulei îl face să se întoarcă brusc. E aproape ora prânzului.
- „A venit mama! A venit mama!” aleargă desculț prin iarba înaltă. E atâta soare în el, încât
aproape că îi explodează inima.
- „E aici, e aici!” și glasul i se transformă într-un cântec vesel, inocent, ca la începutul
lumii, când sufletele dansau sălbatic deasupra pământului, într-o horă a ielelor. Pe prispă, bunicul fumează îngândurat.
- „Ștefănel, vino să-ți bei laptele cu scorțișoară.”
Băiatul continuă să-și miște brațele în sus și-n joc ca un aeroplan.
- „Bunicule, de ce e atâta lumină aici și întuneric acolo?”
- „Dragul meu, lumina și întunericul sunt noțiuni relative. Putem dacă vrei, să alegem alte
perechi de cuvinte, dragostea și ura, ordinea și haosul, liniștea și vacarmul. Indiferent de alegere, ele sunt în permanență prezente înlăuntrul nostru. Exact ca doi lupi. Lupul luminii și lupul întunericului. Învinge cel pe care alegem noi să îl hrănim.”
- „Bunicule, mi s-a făcut poftă de o chiflă cu semințe și o lingură de miere. Vrei și tu?”
Și fără să mai aștepte un răspuns, copilul dă buzna în cămara cu fructe uscate, plante pentru ceai, șiraguri de ardei iuți, coșuri împletite și așezate frumos unele peste altele până la tavan. Pe prima poliță, în dreapta, se află borcănașele cu mierea de salcâm. Ștefănel înghite în sec, amintindu-și de gustul aromat, absolut demențial. Apucă recipientul cu ambele mâini, se așază pe prag și dintr-o mișcare desface capacul.
- „Aaaaah, ce culoare frumoasă! Un auriu închis ca aurul piraților.” Ștefănel nu mai are răbdare și își vâră mâna până la încheietură. Își apropie ușor degetele de buze, când deodată, în spatele său, aude o voce familiară:
- „Ștefănel, am ajuns!”
- „Mamaaaaa, a venit mama!”
I se cuibărește în brațe, cuprinzându-i cu mânuțele talia. Rochia neagră, de catifea, capătă două amprente originale, localizate deasupra șoldurilor. Zâmbind, ea îi șoptește la ureche:
- „Să știi că ți-am adus în dar fluturi.
- „Fluturi?”
- „Fluturi colorați.”
- „Și unde sunt fluturii?”
- „Afară, printre flori. Haide să îi găsim! Cine adună mai mulți câștigă!”
- „Ce câștigă?”
- „O farfurie de gogooooooși! Pe locuri, fiți gata, START!”