E, aproape sigur, cea mai sălbatică, mai pură și mai liniștită plajă din câte am văzut vreodată. Și am văzut câteva zeci. E uitată de lume în spatele unui lanț muntos spectaculos, în nordul insulei Tenerife. Se cheamă Benijo. Doar suflete hippie obișnuiesc să vină la ea, sau solitari aflați în pace cu natura, unii căutând valul ideal pentru tabla de surf iar alții răsăritul perfect sau versul, visul, dorul, toate perfecte și ele. Apariția a două domnișoare acolo, ieri, a intrigat comunitatea de iubitori ai naturii și a adus râsete sănătoase. Una dintre domnișoare purta ochelari Valentino cât ochiurile de la aragaz, tricou Gucci aprins ca focul, papucei flocoși de la D&G și fustiță Versace verde fosforescent în ton cu oja. Cealaltă domnișoară era cam la fel, cu aceeași mie de euro dată pe două cârpe și un ochelar, cu singura diferență că oja era de culoarea ciubucului pe care-l sugeam prin talciocuri în copilărie, așteptând să-mi vină rândul să mă dau în tiribombă, la târgul de Sf.Maria. Și se opresc domnișoarele să adulmece locul, își flexează savant brațele cu gentuțe de paie și ele de marcă, scrutează zona și lumea pe sub borurile vălurite ale pălăriilor cu, evident, etichete italiene, se uită apoi una la alta pentru ca, după nici zece secunde, cea mai înaltă dintre ele, cea cu unghiile verzi ca o libelulă amazoniană, să concluzioneze cu cel mai curat accent bucureștean: hai fă înapoi la Mamaia, că acilea e dăcât țărani!