Căutarea unui dincolo de ‘aici și acum’ este, poate, cea mai aprigă preocupare din prezentul meu. A venit Primăvara. Mă trezesc în aceeași toamnă-iarnă, coborându-și temerile pe hornul milenarului paienjeniș labirintic... ‘Și toamna și iarna coboar-amândouă/Și plouă și ninge/Și ninge și plouă...’ Cuvintele cad în dezordine într-un univers stingherit de haosul apocaliptic, de sentimentul târziului, al rarefierii. Câini latră mecanic praful noroit al ulițelor, pe cei care, foarte probabil, nu se vor naște vreodată. Maci își etalează fragilitatea într-un gând... Ai zice că, oricând, oricum, se poate pune de-o poveste... Flori.... flori de trifoi cu miros de rouă,... de... Acasă!! Caut și aștept... Ce chip concret o fi având “(re)găsirea”?! Banca de sub vișini [Care vișini?! Aaaaa...! Ãia din amintire! Aaa! Desigur, tu nu ai amintirile mele, dar crede-mă, crede-mă pe cuvânt!] e mai mult putredă... Sălciile se iau la întrecere în a crește în neorânduială, răpesc, în creșterea păgână, și ultima dâră de lumină spre Casă. Lișteavă! Ploaia a devenit ‘marele obicei’ al împrejurimilor. Trăznit, trupul batrân al castanului, cândva prieten la cataramă cu visurile mele, zace resemnat în rugina acoperișului, prelungind cu propria-i închinăciune smerita-mi îngenunchere spre Înalt. Ceva ca un junghi, ca o pasăre, ca un țipăt își face loc din centrul Curții sub hainele mele, direct în suflet. Am murit și cineva mă ține... – generos, doar sadic?! –... mă ține în viață. Rândunicile-și valsează ritualic fracurile negre în lumina începutului fantomatic de Primăvară. De departe se simte... acel... convoi... Cândva, cineva își dorise o inimă de piatră.