La puțin timp după terminarea anului școlar și bacalaureat, am dorit, având timp liber îndeajuns, să-mi îndeplinesc unul dintre proiecte, acela de a merge la Ipotești. Deși mă găseam de câțiva ani în apropierea satului acesta, nu îl vizitasem.
Am vrut să merg pe jos, într-o după-amiază, și am luat-o, la început, pe strada sau centura zonei industriale, cu construcții metalice, zgomotoase, ce m-au făcut să înțeleg ceva din repulsia tradiționalistă față de civilizația modernă. Am coborât pe dealuri domoale, printre pajiști și lanuri, aflate sub modificările verii în declin. Priveliștea nu era pentru mine prea atrăgătoare. Frământat de gânduri și obosit, am băut dintr-un izvor din vale, unde mi-am dat seama că nu voi putea ajunge la Ipotești, pe care îl bănuiam departe, într-o zonă împădurită. Zărisem de la începutul coborârii turla unei clopotnițe, și am făcut ocol pentru a ajunge acolo, intrigat de prezența pe câmp, solitară, a unei biserici. Se afla pe o culme și, așa cum am constatat când m-am apropiat, printre ierburi și flori de pojarniță sau sunătoare, era la marginea unui sat. N-am intrat în curtea acelei biserici obișnuite, de țară. De lângă gard, am privit peste vale, înspre oraș, prin lumina arămie, însorită, a după-amiezii, în timp ce o femeie trecută se ivise cu o găleată, mergând să-și adape capra care păștea. N-am zis nimic, cu toate că mă întrebam ce sat ar putea fi.
M-am întors pe unde venisem, trecând, odată ajuns în oraș, pe la o librărie, și meditând, vag consolator, la un citat dintr-o carte de Hegel: Tot ceea ce e mai bun în lume este ceea ce produce gândul.
(din Caiet 1990 3)