- Pss, pss, vino... apropie-te ca o pisică sălbatică sau domestică, după cum îți e firea. Poți să miauni sau să taci, să zgârii sau să torci, să treci sfidător prin fața șobolanilor giganți, ca o pisică neagră; de câte ori ai alunecat, câte vieți ai pierdut din tine, nu mai contează.

-Nu vin, ai mârâit. Viața e un lac înghețat înconjurat de T-Rexi, iar noi pășim pe el cu sângele rece al triceratopsului obligat să migreze în turmă, neavând ce iarbă de speranță să mai rumege. Ai habar cât sânge a curs, mânjind zăpada cea albă, ca rânjetul lor hâd să dezvelească acei colți ascuțiți? Nu vom putea scrie vreodată ceva ce să se apropie de poezie, pentru cei umiliți, pentru cei schingiuiți, pentru cei deportați; nu e nimic poetic în trupurile lor dezbrăcate și strivite în lanțurile Inchiziției, în camerele de tortură, în trenurile morții, unde părinții implorau: aer!

-Da, Doamne, câtă cruzime, cât sânge a curs pe zăpada cea albă, dar nimeni nu poate să mânjească albul din noi, prietene. În noi sălășluiesc mai multe specii de moarte, după cum viețuiesc mai multe specii de nemuriri. Dacă privim în pământ, mă întreb: unde căutăm lumina? Dacă privim în gol, mă întreb: cum de căutăm răspunsuri mici, la întrebări mari? Dar într-o zi, pe-o pânză de suflet decolorat de revoltă, vom picta, în culori vii, răspunsul îngerilor. Ai habar câți îngeri s-au îngrămădit lângă camerele de gazare, așteptând, cu măști de oxigen veșnic pentru suflete, sau câți vrăjitori au fost transformați în șoareci, ca să nu mai putem păta memoria celor striviți, ca să nu mai putem mâzgăli pânza pe care o avem în față, ca să se tocească măcar colții noștri? Și ca tu să poți încălța aceste cizme de gânduri roșii, ca un motan liber să mârâie că viața e un lac înghețat înconjurat de T-Rexi, iar noi pășim pe el cu sângele rece al triceratopsului obligat să migreze în turmă, dar liber să rumege: uite cât sânge a curs... și uite de ce.