Lumea se pusese de acord imediat: Consuela era și urâtă, și săracă cu duhul. Din toată instituția, însă, ea era campioana absolută a bârfelor și invidiei colegelor sale. I se spunea Devoratoarea de Bărbați. Nimeni nu înțelegea de ce, cu precădere fetele bătrâne, damele cele mai frumoase și cuceritorii de meserie care nu vedeau absolut nimic atrăgător la ea. Consuela venise cu supranumele de la biroul unde lucrase înainte, la marginea orașului. Nimeni nu avea dovezi ale scandaloasei vieți intime din care își luase faima dar toată lumea avea ciudă pe ea. Auzi tu, devoratoare de bărbați cu ditamai nasul, crăcănată, fără pic de cultură și transpirată în permanență... Într-o zi, Consuela nu s-a prezentat la serviciu. Nu anunțase, nu își luase concediu și nici nu sunase că e bolnavă. Niciodată nu lipsise nemotivat. Colegele nemăritate fierbeau: dacă o fi luat-o vreunul de nevastă? Frumoasele înnebuneau: asta o fi avut o noapte de pomină cu vreun armăsar! Șmecherii cu lipici la dame pufăiau intrigați: cine s-o fi făcut să întârzie pe urâta aia? Pe la zece fără cinci a venit un procuror să le răspundă tuturor. Acasă la Consuela, în congelator, se găsiseră frumos depozitate urechi umane, degete, buze, aproape un metru de piele făcută sul, trei limbi și chiar patru organe care l-au făcut pe procuror să se fâstâcească. Toate bărbătești. Devoratoarea de Bărbați tocmai își lăsase mască din nou toți colegii, de această dată fără ca măcar să vină la serviciu.