O femeie fără cap mă privește din stația de tramvai. Noaptea e mai neagră decât sufletul unui călău, niciun alt indiciu nu se mai vede cum că ar exista viață pe pământ și mă trec fiorii. Mi se aude ecoul bătăilor accelerate ale inimii în cap de bulevard. Am uitat ce zi e azi, mi-am propus întotdeauna să știu data ultimei mele zile de viață și uite că dau greș tocmai acum, în cea mai potrivită zi. Femeia e frumoasă, nu are nevoie de cap pentru a degaja splendoare cum nici munții nu au nevoie de creste ori cerul de stele pentru a încânta orice privitor. Ochii ei sunt farurile unei mașini pe care mi-o imaginez că vine să mă salveze, gura ei e lanțul unei porți deschise spre dimensiunea în care mi-am dorit întotdeauna să intru și e clar că sunt pe punctul de-a o face. Nasul ei e colțul de lună ivit din lacul dinspre care ar trebui să vină tramvaiul iar părul ei, vai, părul ei foșnește crezându-se liziera de dincolo de lac, abuzată de primăvară azi-noapte pe la unu și ceva fix. Simt sudori reci pe spate, îmi place să cred că sunt ale mele, în dimineața asta nimic nu e sigur. Femeia are un corp de infarct, haine de spital de nebuni și poziție de statuie renascentistă. Formele spectaculoase o recomandă iar tinerețea o face de speriat mai abitir decât lipsa capului. Se aude un tramvai. Scăparea! Și dacă femeia e de cârpe? Și dacă e de plastic? Manechin pierdut de vreun croitor pervers. Abia-mi termin gândul și femeia se mișcă. Pășește. Vine spre mine. Din spatele ei vine și tramvaiul, luminând-o și incendiind-o cu atâta lumină. Nu pot să fug, am cimentul șocului în picioare și bolovanul pierzaniei în cârcă. Femeia ajunge la mine înaintea tramvaiului și brusc are cap, până atunci ascuns de o iluzie optică idioată a unui lampion chior unit cu două reflexii inexplicabile ale geamurilor chioșcului de ziare de lângă stație. E mai frumoasă decât frumusețea însăși. Zâmbește și mă ia de mână să ne urcăm în tramvai. Ne plimbăm fericiți prin oraș de două zile, ne hrănim unul cu altul, fermecați și ne sorbim unul pe altul cât putem. Putem mult! Din când în când, la schimbări de macaz, capul îi cade și atunci profit, îl culeg, îl mângâi, îl sărut și îl așez frumos la loc pe cel mai frumos gât pe care l-am văzut vreodată.