Un tâmplar care nu știe ca e scriitor decide să-și scrie memoriile când împlinește 31 de ani. Începe prin a-și povesti cele nouă luni de dinainte de naștere, într-un capitol pe care critica îl consideră plin de erotisme nejustificate. Împlinește 33 de ani povestind despre naștere și botez. Când ajunge să scrie despre prima zi de grădiniță împlinește 35, apoi povestește cum și-a rupt degetul mic de la piciorul stâng jucând fotbal pe acoperișul unui bloc în construcție și în
acel moment decide să publice primul volum, ce îi cuprinde primii șase ani de viață. Al doilea volum merge cu memoriile până la vârsta de 15 ani. În ultimul capitol din acest al doilea volum autorul crează, cu mare talent, pasaje demne de un thriller american când, în paragraful final, "demonstrând un curaj narativ extraordinar" (conform celor mai mari critici literari ai țării), descrie cum i-a salvat viața unei vecine alergând după ea ca sa nu nimerească drept sub roțile furgonetei poștei. Următoarele volume se lasă așteptate cu înfrigurare. Când ajunge la ziua în care decide să-și scrie memoriile, scriitorul împlinește cincizeci de ani. În anul 2820 este introdus pe lista scurtă a candidaților la Nobel. Zece ani mai târziu câștigă premiul cel mare și atunci, mulțumit, își amintește că nu a terminat un dulap promis unei verișoare și se lasă de scris. Oricum nu erai scriitor, îi zice ea, primind dulapul patruzeci de ani mai târziu, cu o ușă în plus și două sertare în minus.