Era doisprezece noaptea chiar dacă acele ceasului din turnul catedralei arătau doisprezece fără cinci. Un înger al timpului, cărând o piatră măricică și aciuat în turn, întârziase timpul câteva minute cu unicul scop ca singurul trecător al acelei ore să moară azi și nu mâine. Era vânzătorul de înghețată în drumul lui dinspre prăvălia la care își încheiase socotelile zilei înspre casa dintre râu și piața primăriei. Îngerul îl cunoștea bine, îi fusese tată și îi era dor de el și altfel decât să îl contemple zilnic din înaltul norilor fără nicio șansă de a-l atinge. Plănuise să-l aducă la el, poate nu pe post de înger dar la el, acolo Sus, unde se vor putea îmbrățișa iar și pe vecie. Astea fiind zise, imediat ce vânzătorul de înghețată trecu de turn și intră pe străduța pietruită care l-ar fi condus acasă, o piatră mare cât un cap de copil căzu din înaltul cerului și îl omorî pe loc. Fără martori, fără țipete, fără zbucium, fără urmări altele decât o moarte placidă și, ca toate morțile, eternă. Sufletul vânzătorului se întâlni cu îngerul la înălțimea ceasului din turn, se priviră un sfert de secundă și se bucurară, zburară cu poftă unul către celălalt și se îmbrățișară. Peste exact un minut, ceasul arăta prima oră a unei noi zile, chiar așa întârziat cum era, ora de trecut în al doilea an al morții fiului vânzătorului de înghețată, când singura ușă de acces dintre sufletele celor doi ar fi rămas pe vecie închisă, conform unui regulament de funcționare a Cerului și a Toate Celor Neștiute niciodată scris dar întotdeauna simțit și de vii, și de cei ce nu mai sunt.