Dimineața, într-un colț liniștit al internetului, platforma oftează ca o seră veche. Nu se mai laudă, nu mai strigă — doar foșnește, ca un ghiveci care încearcă să-și amintească ce floare trebuia să crească.

Poeții intră cu textele lor ca niște semințe fragile. Unii le așază cu grijă, alții le aruncă în grabă, sperând că pământul va face restul. Și, uneori, chiar face.

Apoi apar cei confuzi, care latră la lună — nu ca un reproș, ci ca o neliniște veche, un zgomot fără adresă, ca și cum ar răspunde unor umbre pe care doar ei le văd. Unul declară solemn că simte “clone”. Altul privește un comentariu și întreabă, cu o seriozitate comică: “Tu ești tu? Sau ești altcineva care se preface că ești tu?” De parcă identitatea ar fi o frunză care se poate lipi pe orice tulpină.

Din când în când, se trezește câte unul să sară la gâtul cuiva — nu din răutate, ci dintr-o panică mică, domestică, de seră neîngrijită. Iar după ce mușcă, nu se liniștește, ci se afundă și mai adânc în aceeași confuzie, ca o plantă care, în loc să crească spre lumină, insistă să-și bage rădăcinile în pământul “bine hrănit“.

Platforma respiră greu, dar încă ține. Nu e nici mare, nici mică. Doar… acolo.

Iar cei care scriu cu adevărat — oamenii buni, cei care udă plantele fără să facă zgomot — trăiesc cu speranța că, într-o zi, cineva va trece printre rânduri și va plivi (sic) buruiana.
Fără scandal.
Fără strigăt.
Doar cu o mână calmă și miros exersat.