Sunt un om special. Călătoresc în lume, pe un drum de sticlă, care pocnește din când în când. Printre crăpăturile lui zăresc alți oameni plini de viață, care se întreabă : Ce-i cu mine?
Sunt invizibilul renegat de fericire, ciudățenia paradisiacului normal pe care nu l-am cunoscut niciodată.
Merg târâș, cum îmi permite esența degradării și-mi etalez nesăbuit inocența în fața persoanelor care nu cunosc nevinovăția sufletului meu și nici supliciul crunt la care m-a condamnat destinul. Îmi doresc ca sticla să se facă cioburi mici, iar bariera dintre mine și ceilalți să dispară, Dar oricât aș încerca nu pot rupe lacătul porților discriminării.
Uneori trec neobservat, iar alteori mi-s intimidat de o societate care caută să mă facă să mă simt un nimic atrofiat.
M-am retras într-un colțișor care să mă apere de privirile piezișe și de de ignoranța ce-mi biciuie obrazul cu apelative menite să mă dezorienteze ca pe o nulitate privată de dreptul universal.
Trec, ca o șoaptă pe buza timpului, marcat de desconsiderarea sinelui și mă întreb: De ce nu mă pot dezvolta ca om integru într-o societate liberă?
Sunt lucruri care vin la pachet cu viața. Sunt momente și acțiuni care rănesc. Așteptându-mi vindecarea realizez că trăiesc sub tirania despoticului ” NU„ .
Și-n tot acest noian de reticențe care au fost folosite ca scut, m-am predat însingurării, lipsit de visuri și fără a-mi da oportunitatea de a schimba nefastul lui " Tu nu poți!, "Tu nu trebuie!, " Tu n-ai voie!, " Tu n-ai cum! Acum singur caut o motivație care să mă ajute să străbat demn calea strâmtă a supraviețuirii.
Încerc să ies din lagărul șchiop în care m-am refugiat, confruntându-mi temerile, dorind să le depășesc.
Totuși, ce poate face un om a cărui rază vizuală nu se poate extinde mai mult decât până dincolo de ușa casei? Un confort fragil este singura variantă rămasă disponibilă momentan. Apoi tăcere, nesiguranță, frustrări, regrete, lacrimi de neputință ce conduc spre eșecul inevitabil care a fost să fie existența in această lume din care nu am înțeles nimic.
Cu ghearele desconsiderării și a lipsei stimei de sine înfipte brutal în sufletul oropsitului competiția avară pe traseul autodepășirii trebuie să continue.
Pe drumul plin de provocări sunt nevoit să apelez la acceptare. a anomaliei mai mult sau mai puțin reabilitată, mulțumind Divinității că mi-a mai dăruit o zi în care să mă bucur de lumina menită să-mi curețe inima de pete provocate de nedreptățile care separă și clasifică omenirea.

autor Viorina Pop