CRONICILE DIN TÂRGU JIU

Volumul I – Nașterea unui Rege

Capitolul I – Umbra războiului

În primele decenii ale secolului al XVI-lea, Europa era un continent aflat într-o continuă schimbare. Regate puternice își disputau granițele, iar cetățile își întăreau zidurile de teamă că într-o zi vor fi asediate. Negustorii călătoreau dintr-un oraș în altul, ducând nu doar mărfuri, ci și vești despre războaie, alianțe și conducători care își doreau să-și extindă stăpânirea.

La răsărit, Imperiul Otoman continua să se extindă. Armatele sale numeroase inspirau teamă în multe țări. În fiecare an apăreau noi zvonuri despre cetăți cucerite și armate înfrânte. Mulți conducători se întrebau cât timp va mai trece până când va veni și rândul lor să fie atacați.

Între Munții Carpați și apele repezi ale Jiului se afla un regat despre care puțini cronicari scriau, dar pe care locuitorii îl iubeau mai presus de orice: Regatul Olteniei de Nord.

Capitala sa era Târgu Jiu, un oraș înconjurat de ziduri înalte din piatră, cu turnuri de veghe și porți masive din stejar întărite cu fier. În fiecare dimineață, clopotele bisericilor răsunau peste oraș, iar oamenii își începeau ziua cu rugăciune.

Deasupra tuturor clădirilor se ridica Palatul Regal. Construit din piatră albă, cu acoperișuri înalte și turnuri elegante, acesta era simbolul puterii regatului. În sala tronului, coloane uriașe susțineau tavanul pictat cu scene de vitejie și dreptate. Ferestrele mari lăsau lumina să cadă peste tronul din lemn sculptat și împodobit cu aur.

Pe acel tron domnea regele Constantin.

Era un om înalt, cu privire hotărâtă și barbă neagră. Purta armura cu aceeași ușurință cu care alți oameni purtau haine obișnuite. Soldații îl respectau pentru curajul lui, iar poporul îl iubea pentru dreptatea cu care judeca fiecare pricină.

Dar mai presus de toate, Constantin era cunoscut pentru credința sa. Înainte de orice hotărâre importantă, mergea singur în capela palatului. Acolo îngenunchea și se ruga lui Dumnezeu, cerând înțelepciune pentru a conduce regatul.

Regina Liliana era iubită de întregul popor. Avea o inimă milostivă și nu lăsa pe nimeni să plece flămând de la porțile palatului. Se îngrijea de orfani, de văduve și de bolnavi, iar în fiecare săptămână vizita bisericile și spitalele regatului.

În anul 1509, Dumnezeu le-a dăruit un fiu.

Clopotele au bătut ore întregi, iar oamenii au ieșit pe străzi să sărbătorească. Copilul a primit numele Nicolae, iar bătrânii spuneau că privirea lui era liniștită și plină de curiozitate.

Regele și-a ridicat fiul în brațe și a spus:

— Doamne, îți mulțumesc pentru acest copil. Fă-l drept, înțelept și curajos. Să nu uite niciodată că un rege este dator să-și iubească poporul.

În aceeași zi, bătrânul cronicar al curții a scris în marea carte a regatului:

„Astăzi s-a născut moștenitorul tronului. Numai Dumnezeu știe prin câte încercări va trece acest copil și ce loc va avea în istoria regatului.”

Anii au trecut liniștiți. Nicolae creștea sănătos și plin de energie. Îi plăcea să alerge prin grădinile palatului, să privească antrenamentele cavalerilor și să asculte poveștile bătrânilor ostași despre luptele purtate de tatăl său.

Seara, regina Liliana îi citea din Sfânta Scriptură și îl învăța să fie bun, smerit și iubitor față de oameni.

— Puterea fără dreptate nu valorează nimic, îi spunea ea. Un conducător adevărat trebuie să-L caute pe Dumnezeu înainte de toate.

Nicolae asculta cu atenție fiecare cuvânt.

Însă, dincolo de zidurile înalte ale cetății, umbrele războiului începeau să se apropie.

În cetățile de la hotare se vedeau tot mai des coloane de fum. Cercetașii aduceau vești despre armate străine care își întăreau taberele. Solii alergau zi și noapte între regate, iar liniștea Europei începea să dispară.

Într-o seară, după ce a privit îndelung harta regatului, regele Constantin s-a întors către generalii săi și a spus:

— Se apropie vremuri grele. Trebuie să fim pregătiți. Nu pentru glorie și nici pentru bogății, ci pentru a ne apăra poporul.

Generalii au încuviințat în tăcere.

În aceeași noapte, departe de palat, într-o casă părăsită de la marginea orașului, câțiva oameni s-au întâlnit în secret.

Flacăra unei lumânări lumina chipurile lor ascunse sub glugi negre.

Unul dintre ei a rostit încet:

— Dacă regele Constantin va continua să devină tot mai puternic, nimeni nu-l va mai putea învinge.

Altul a răspuns:

— Atunci va trebui să-l lovim înainte să fie prea târziu.

Nimeni nu știa cine erau acei oameni și nici cât de departe erau dispuși să meargă.

Dar în acea noapte a luat naștere conspirația care avea să schimbe pentru totdeauna destinul familiei regale și al Regatului Olteniei de Nord.

Iar micul prinț Nicolae, care dormea liniștit în camera sa, nu bănuia că peste doar câțiva ani avea să-și piardă părinții și să pornească pe un drum plin de suferință, credință și luptă.CRONICILE DIN TÂRGU JIU

Volumul I – Nașterea unui Rege

Capitolul al II-lea – Regele Constantin

Soarele abia răsărise peste zidurile cetății Târgu Jiu, iar clopotele bisericilor răsunau în aerul rece al dimineții. Străjerii își schimbau garda, iar în curtea palatului soldații se pregăteau pentru un nou antrenament.

Regele Constantin era deja treaz. Ca în fiecare dimineață, înainte de a îmbrăca armura și de a intra în sala tronului, mergea singur în capela regală. Acolo îngenunchea înaintea unei cruci de lemn și se ruga:

„Doamne, Tu ești adevăratul Rege peste toate popoarele. Dă-mi înțelepciune să conduc cu dreptate și curaj să-mi apăr poporul. Nu mă lăsa să fiu mândru și nu îngădui să uit că orice biruință vine de la Tine.”

După rugăciune, ieșea liniștit și îi saluta pe slujitorii palatului. Nu trecea niciodată pe lângă ei fără un cuvânt bun. Din acest motiv, oamenii îl respectau nu doar ca rege, ci și ca om.

În acea dimineață, sala tronului era plină. Generalii, judecătorii, dregătorii și sfetnicii ocupau fiecare locul său. În mijlocul sălii era întinsă o hartă mare a regatului.

— Maiestate, spuse generalul Radu, cercetașii noștri au observat mișcări de trupe la hotarele din sud.

Constantin privi harta cu atenție.

— Nu vom ataca primii. Dar dacă poporul nostru va fi amenințat, vom apăra fiecare palmă de pământ.

Toți cei prezenți au aprobat în tăcere.

După ședință, regele a mers în curtea palatului, unde îl aștepta micul Nicolae.

— Tată, mă iei cu tine la antrenamente? întrebă băiatul cu ochii plini de bucurie.

Constantin zâmbi.

— Astăzi vei învăța prima lecție a unui conducător.

L-a dus pe câmpul de instrucție. Sute de soldați exersau cu săbii, sulițe și arcuri. Caii alergau în galop, iar comandanții strigau ordine.

— Privește bine, Nicolae, spuse regele. Un rege nu este mare pentru că poartă o coroană. El este mare atunci când își iubește oamenii și este gata să-și dea viața pentru ei.

Nicolae a rămas tăcut, încercând să păstreze fiecare cuvânt în inimă.

Seara, familia regală s-a adunat la masă. Regina Liliana le-a citit câteva pasaje din Biblie, iar apoi au rostit împreună o rugăciune.

În acele clipe, palatul părea un loc plin de pace.

Dar, departe de cetate, într-o pădure întunecată, câțiva oameni se întâlneau în ascuns.

Printre ei se afla un dregător pe nume Vlad. Nimeni nu bănuia că, în timp ce îl saluta respectuos pe rege în fiecare zi, în ascuns plănuia să-i ia tronul.

— Constantin este prea iubit de popor, spuse Vlad.

— Atunci cum îl vom învinge? întrebă unul dintre conspiratori.

Vlad privi flacăra focului și răspunse încet:

— Nu printr-o armată... ci prin trădare.

Cuvintele lui au fost urmate de o liniște apăsătoare.

În aceeași noapte, fără ca regele să știe, primul pas al complotului fusese făcut.

În zilele următoare, Constantin a început să întărească cetățile, să mărească armata și să trimită soli către țările vecine. Simțea că se apropie vremuri grele și că regatul avea nevoie de aliați.

Nicolae îl privea adesea de pe zidurile cetății. Își vedea tatăl plecând în inspecții, vorbind cu soldații și încurajând poporul.

— Într-o zi, voi fi și eu ca tata, îi spuse mamei sale.

Liliana îl îmbrățișă și îi răspunse:

— Fii mai întâi un om bun. Dacă Dumnezeu va voi, vei deveni și un rege bun.

La orizont însă se ridicau nori grei.

Nici Constantin, nici Liliana și nici micul Nicolae nu știau că încercările cele mai grele ale familiei regale abia începeau.

În anul următor, trei epistole aveau să schimbe pentru totdeauna soarta Regatului Olteniei de Nord și să pună în mișcare evenimente care aveau să ducă la războaie, alianțe și trădări fără întoarcere.CRONICILE DIN TÂRGU JIU

Volumul I – Nașterea unui Rege

Capitolul al III-lea – Cele Trei Epistole

Anul 1513 a venit cu schimbări care aveau să hotărască soarta Regatului Olteniei de Nord. Iarna fusese grea, iar odată cu venirea primăverii au început să sosească vești îngrijorătoare din toate colțurile Europei.

Într-o dimineață, un călăreț obosit a ajuns la porțile cetății Târgu Jiu. Calul său era plin de noroi, iar hainele îi erau sfâșiate de lungul drum parcurs.

— Deschideți porțile! strigă el. Am vești pentru Maiestatea Sa!

Străjerii l-au lăsat să intre, iar în câteva clipe se afla în Sala Tronului.

Regele Constantin îl privi cu atenție.

— Vorbește.

— Maiestate, regatele din jur își măresc armatele. La sud, otomanii pregătesc o nouă campanie militară. La vest, conducătorii discută despre noi alianțe.

În sală s-a lăsat tăcerea.

Constantin s-a apropiat de harta regatului. Cu mâna dreaptă a urmărit râurile, munții și drumurile comerciale.

— Dacă rămânem singuri, vom fi înconjurați, spuse el.

Marele cancelar aprobă.

— Maiestate, avem nevoie de prieteni înainte să avem nevoie de sabie.

Regele încuviință.

— Pregătiți pergamentele.

Scribii regali au început imediat să scrie.

Prima epistolă era adresată voievodului Moldovei.

A doua era destinată regelui Serbiei.

A treia urma să fie trimisă conducătorilor Transilvaniei.

Fiecare scrisoare purta sigiliul regal din aur și ceară roșie.

În ele era scris:

«„Noi, Constantin, Rege al Regatului Olteniei de Nord, vă chemăm să întărim pacea și prietenia dintre popoarele noastre. Vremurile care vin vor încerca puterea tuturor. Uniți vom fi mai puternici decât despărțiți.”»

Trei dintre cei mai buni călăreți ai regatului au primit misiunea.

Înainte de plecare, regele le-a spus:

— Nu duceți doar niște scrisori. Duceți speranța că popoarele noastre pot trăi în pace.

Ei și-au plecat capetele și au pornit la drum.

Au traversat păduri dese, au trecut râuri umflate de ploi și au urcat trecători acoperite de ceață. În fiecare noapte dormeau doar câteva ore înainte de a porni din nou.

Între timp, la palat, viața continua.

Micul Nicolae își petrecea timpul în biblioteca regală. Îi plăcea să privească manuscrisele vechi și să-i asculte pe cărturarii palatului.

— Tată, de ce citesc oamenii atât de multe cărți? întrebă el.

Constantin zâmbi.

— Fiule, sabia poate apăra o țară, dar înțelepciunea o poate păstra în pace.

Nicolae a ținut minte acele cuvinte.

După câteva săptămâni, primul sol s-a întors.

Purta steagul Moldovei.

A îngenuncheat înaintea tronului.

— Maiestate, voievodul Moldovei a primit cu bucurie epistola dumneavoastră.

A întins pergamentul.

Constantin l-a desfăcut și a citit cu glas tare:

„Noi, Voievodul Moldovei, primim propunerea voastră și suntem gata să păstrăm pacea și să ne sprijinim la nevoie.”

Sala Tronului a izbucnit în aplauze.

Două zile mai târziu sosi și solul din Serbia.

Regele Serbiei scria:

„Suntem de acord să ne unim prin prietenie și apărare. Dacă vremurile vor deveni grele, vom lupta împreună.”

Bucuria cuprinse întregul palat.

În aceeași seară, în Târgu Jiu au fost trase clopotele, iar oamenii au aprins făclii pe străzi.

Pentru prima dată după mulți ani, regatul avea aliați.

Dar, în timp ce poporul sărbătorea, într-o pivniță ascunsă de sub o casă veche se întâlneau din nou conspiratorii.

Vlad își ridică privirea.

— Exact de asta mă temeam.

Un alt bărbat întrebă:

— Ce vom face acum?

— Dacă regele va uni toate aceste țări, nu-l vom mai putea răsturna niciodată.

Unul dintre conspiratori șopti:

— Atunci trebuie să moară.

Toți au rămas tăcuți.

În lumina slabă a torței se vedeau doar chipurile lor încruntate.

În acea noapte au început să caute oameni care puteau fi cumpărați cu aur.

Trădarea își întindea rădăcinile chiar în inima regatului.

Iar fără să știe, regele Constantin se apropia, pas cu pas, de cea mai grea încercare a vieții sale.

La sfârșitul acelei zile, bătrânul cronicar al curții a închis marea carte a regatului și a scris:

„Alianțele aduc speranță, dar speranța stârnește invidia celor care iubesc puterea mai mult decât dreptatea. Când trădarea se naște în umbră, nici cele mai înalte ziduri nu pot apăra un rege.”CRONICILE DIN TÂRGU JIU

Volumul I – Nașterea unui Rege

Capitolul al IV-lea – Umbra Trădării

Primăvara anului 1514 aduse belșug peste Regatul Olteniei de Nord. Câmpiile erau verzi, livezile înfloriseră, iar piețele din Târgu Jiu erau pline de negustori veniți din toate ținuturile. În fiecare dimineață se auzeau clopotele bisericilor, iar oamenii își începeau ziua cu muncă și rugăciune.

La prima vedere, regatul părea mai puternic ca niciodată.

Dar, asemenea unei rădăcini ascunse care putrezește un copac din interior, trădarea începuse să se strecoare în palat.

În fiecare zi, regele Constantin continua să-și conducă țara cu aceeași hotărâre. Mergea printre oameni fără gardă numeroasă, asculta plângerile țăranilor, îi răsplătea pe soldații viteji și îi ajuta pe cei nevoiași.

Poporul îl iubea.

Iar tocmai această iubire îl făcea primejdios pentru cei care râvneau coroana.

Într-o noapte fără lună, cinci oameni s-au întâlnit într-o pivniță veche, aflată sub casa unui negustor bogat.

În mijlocul încăperii ardea o singură lumânare.

Primul care a vorbit a fost Vlad.

— Constantin devine tot mai puternic. Dacă nu acționăm acum, nu vom mai avea nicio șansă.

Un bărbat îmbrăcat într-o mantie cenușie întrebă:

— Și dacă planul eșuează?

Vlad își încleștă pumnii.

— Atunci vom muri. Dar dacă reușim, tronul va fi al nostru.

Toți au rămas tăcuți.

Unul dintre conspiratori scoase dintr-o pungă câteva monede de aur.

— Aurul cumpără tăceri... și uneori cumpără trădări.

Vlad încuviință.

— Vom începe cu oamenii din palat. Un paznic, un slujitor sau un soldat nemulțumit poate deschide o poartă mai ușor decât o mie de berbeci de asediu.

În zilele următoare, oamenii lui Vlad au început să răspândească zvonuri și să încerce să cumpere loialitatea unor slujitori.

Dar nu toți se lăsau ispitiți.

Mulți îi răspundeau:

— Nu ne vom trăda niciodată regele.

Între timp, în Palatul Regal, viața își urma cursul.

Nicolae crescuse. Învăța să citească, să scrie și să călărească. Îi plăcea să petreacă ore întregi în bibliotecă, ascultând poveștile cronicarului bătrân despre regii de demult.

Într-o după-amiază, l-a întrebat pe tatăl său:

— Tată, cum îți dai seama cine îți este prieten adevărat?

Constantin a zâmbit cu tristețe.

— Fiule, prietenii adevărați îți rămân alături atunci când nu mai ai nimic de oferit. Cei care te caută doar pentru putere sau bogăție nu sunt prieteni, ci oameni care își urmăresc propriul interes.

Nicolae a rămas pe gânduri.

Nu înțelegea încă pe deplin cuvintele tatălui său, dar avea să și le amintească toată viața.

În aceeași seară, regina Liliana l-a găsit pe Nicolae citind în liniște.

— Ce citești? întrebă ea.

— Încerc să înțeleg de ce oamenii aleg uneori răul.

Liliana îi mângâie părul.

— Dumnezeu ne-a dat libertatea de a alege. Unii aleg binele, alții aleg răul. De aceea este atât de important să ai o inimă curată.

Nicolae închise cartea și își îmbrățișă mama.

Nimeni nu știa că acele clipe liniștite aveau să devină, în curând, doar o amintire.

La câteva zile distanță, un soldat credincios regelui veni în grabă la palat.

— Maiestate, am auzit zvonuri despre o conspirație.

Constantin îl privi atent.

— Ai dovezi?

— Nu încă, dar cineva încearcă să cumpere oameni din gardă.

Regele rămase câteva clipe în tăcere.

— Continuați cercetările. Nu vreau să fie pedepsit niciun om fără dovezi.

Aceasta era firea lui. Nu judeca pripit și nu condamna fără adevăr.

Însă Vlad află că regele începuse să bănuiască existența complotului.

Într-o întâlnire secretă, el spuse conspiratorilor:

— Nu mai avem timp. Dacă așteptăm prea mult, vom fi descoperiți.

Unul dintre oameni îl întrebă:

— Ce vei face?

Vlad răspunse cu o voce rece:

— Vom lovi atunci când se va aștepta cel mai puțin.

În aceeași noapte, o furtună puternică s-a abătut asupra Târgu Jiului. Fulgerele luminau cerul, iar tunetele răsunau peste cetate.

Bătrânul cronicar privea ploaia prin fereastra turnului său.

A luat pana și a scris în marea carte a regatului:

„Am văzut multe războaie și mulți regi. Dar niciodată nu m-am temut atât de mult ca acum. Nu sabia unui dușman mă înspăimântă, ci trădarea celui care îți zâmbește și îți jură credință. Când răul pătrunde în propria casă, nici cele mai puternice ziduri nu mai sunt de ajuns.”

Iar în depărtare, armatele Imperiului Otoman începeau să se adune. Un nou război se apropia, iar regele Constantin urma să fie pus în fața celei mai grele încercări din viața sa.CRONICILE DIN TÂRGU JIU

Volumul I – Nașterea unui Rege

Capitolul al V-lea – Chemarea la arme

Anul 1516 a început sub semnul neliniștii. Zăpezile se topeau încet pe culmile munților, iar râul Jiu curgea umflat de apele primăverii. Deși natura renaștea, în inimile oamenilor se așternuse teama.

În fiecare zi soseau noi cercetași la Târgu Jiu. Unii veneau călare zile întregi fără oprire, cu hainele pline de praf și fețele obosite. Ei aduceau aceeași veste:

— Imperiul Otoman își adună armata.

În Sala Tronului domnea tăcerea. Regele Constantin privea harta întinsă pe masa de stejar. Pe ea erau desenate cetățile, drumurile, râurile și trecătorile care apărau regatul.

Generalul Radu rupse liniștea.

— Maiestate, dacă vor înainta prin Valea Jiului, vor ajunge direct spre capitală.

Generalul Vladimir adăugă:

— Avem două posibilități: să ne retragem în cetăți sau să-i întâmpinăm înainte să ajungă aici.

Constantin își ridică privirea.

— Dacă ne ascundem după ziduri, sate întregi vor fi pustiite. Nu. Vom merge înaintea lor și vom apăra poporul.

Nimeni nu a îndrăznit să-l contrazică.

În aceeași zi, clopotele tuturor bisericilor din regat au început să bată.

Vestitorii au plecat în toate orașele și satele.

— La arme! Regele își cheamă oastea!

Țărani, meșteșugari, arcași și cavaleri au pornit spre Târgu Jiu. În doar câteva zile, câmpurile din jurul cetății s-au umplut de corturi și steaguri.

Fierarii lucrau fără oprire. Din cuptoarele lor ieșeau săbii noi, sulițe și armuri. Femeile coseau steaguri și pregăteau merinde pentru soldați.

În fiecare seară, înainte de stingerea focurilor, preoții se rugau împreună cu ostașii pentru ocrotirea lui Dumnezeu.

Într-una dintre acele seri, Nicolae, care avea doar șase ani, l-a găsit pe tatăl său singur în capela palatului.

— Tată...

Constantin s-a întors și a zâmbit.

— Ai venit să te rogi cu mine?

Băiatul a dat din cap.

Au îngenuncheat împreună.

După rugăciune, Nicolae l-a întrebat:

— Îți este frică?

Regele a rămas câteva clipe în tăcere.

— Da, fiule.

Nicolae l-a privit uimit.

— Și regilor le este frică?

Constantin i-a pus mâna pe umăr.

— Curajul nu înseamnă să nu simți frică. Curajul înseamnă să faci ceea ce este drept chiar și atunci când îți este frică.

Nicolae nu a uitat niciodată acele cuvinte.

A doua zi, întreaga oaste era adunată în fața palatului.

Mii de soldați stăteau în rânduri perfecte. Caii fornăiau nerăbdători, iar steagurile fluturau în bătaia vântului.

Constantin a urcat pe o platformă de lemn.

Și-a scos sabia din teacă și a ridicat-o spre cer.

— Oameni ai Regatului Olteniei de Nord!

Mulțimea a amuțit.

— Nu luptăm pentru aur. Nu luptăm pentru slavă. Luptăm pentru casele noastre, pentru copiii noștri și pentru libertatea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o.

Un murmur puternic s-a auzit printre soldați.

— Dacă va trebui să-mi dau viața pentru această țară, o voi face fără ezitare. Dar vă cer un singur lucru: rămâneți uniți.

Toți și-au ridicat armele.

— Pentru rege! Pentru regat!

Strigătul lor a răsunat peste întreaga vale.

În aceeași clipă, într-un colț întunecat al mulțimii, Vlad privea în tăcere.

Purta armură și se prefăcea că este un slujitor credincios al regelui.

Dar în mintea lui se năștea un alt plan.

— Dacă va supraviețui acestei bătălii, îl vom ucide noi.

Nimeni nu i-a auzit șoapta.

În dimineața următoare, armata a pornit spre Valea Jiului.

În frunte mergea regele Constantin, purtând steagul regatului. În urma lui veneau mii de ostași, hotărâți să-și apere țara.

De pe zidurile cetății, Nicolae și regina Liliana îi priveau plecând.

Liliana și-a făcut semnul crucii și a șoptit:

— Doamne, păzește-l pe soțul meu și pe toți cei care merg la luptă.

Nicolae nu și-a luat ochii de la tatăl său până când armata a dispărut la orizont.

Nu știa că aceea avea să fie ultima dată când îl vedea plecând la război.

În depărtare, norii cenușii acopereau cerul, iar pe câmpurile de la Jiu se apropia o confruntare care avea să intre în legendele Regatului Olteniei de Nord.

Bătrânul cronicar și-a înmuiat pana în cerneală și a scris:

„Astăzi regele Constantin a plecat în fruntea oștii sale. Poporul îl privea cu speranță, iar dușmanii cu teamă. Dar uneori cel mai mare primejdios vrăjmaș nu este cel care vine din afara hotarelor, ci acela care merge alături de tine și îți ascunde trădarea în inimă.”CRONICILE DIN TÂRGU JIU

Volumul I – Nașterea unui Rege

Capitolul al VI-lea – Bătălia Jiului

În zorii unei dimineți reci din anul 1516, ceața acoperea Valea Jiului ca o mantie albă. Râul curgea repede printre stânci, iar pădurile din jur erau cufundate într-o liniște apăsătoare.

Armata Regatului Olteniei de Nord înainta în formație. În frunte mergea regele Constantin, îmbrăcat într-o armură strălucitoare, peste care purta o mantie roșie. În mâna dreaptă ținea sabia, iar în stânga frâiele calului său alb.

În spatele lui veneau mii de soldați: cavaleri, arcași, sulițași și oameni obișnuiți care își părăsiseră gospodăriile pentru a-și apăra țara.

Generalul Radu se apropie de rege.

— Maiestate, cercetașii s-au întors. Armata otomană este la numai câteva ceasuri de mers.

Constantin privi spre dealurile din față.

— Atunci aici vom lupta.

Imediat au început pregătirile. Arcașii au fost așezați pe înălțimi, sulițașii au format un zid de arme, iar cavaleria a rămas în rezervă.

Regele a coborât de pe cal și a mers printre soldați.

Nu le vorbea ca un stăpân, ci ca un om care împărțea aceeași soartă cu ei.

— Astăzi nu luptăm pentru bogății. Luptăm pentru familiile noastre. Pentru copiii care dorm liniștiți acasă. Pentru bisericile în care ne rugăm și pentru libertatea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o.

Soldații au ridicat săbiile spre cer.

— Dumnezeu să ne ajute!

Câteva clipe mai târziu, din ceață au început să apară steagurile armatei otomane.

Sunetul tobelor și al trâmbițelor umplea valea.

Pământul se cutremura sub pașii miilor de soldați.

Generalul Vladimir a șoptit:

— Sunt foarte mulți...

Constantin și-a făcut semnul crucii.

— Numărul nu hotărăște întotdeauna biruința. Curajul și disciplina pot schimba soarta unei lupte.

Când cele două armate s-au apropiat, liniștea a fost sfâșiată de primul semnal de atac.

Arcașii regatului au ridicat arcurile.

— Trageți!

Cerul s-a întunecat pentru o clipă sub ploaia de săgeți.

Lupta a început.

Sulițele s-au izbit de scuturi, săbiile au scânteiat în lumina dimineții, iar caii alergau printre rândurile ostașilor.

Regele Constantin lupta în prima linie.

Oriunde apărea, soldații își recăpătau curajul.

— Înainte! Nu cedați! striga el.

Ore întregi cele două armate s-au înfruntat.

Când una dintre aripi era aproape încercuită, Constantin a condus personal cavaleria într-un contraatac.

Lovitura a fost atât de puternică încât armata otomană s-a retras câteva sute de pași.

Generalul Radu a strigat:

— Maiestate! Au început să se retragă!

Constantin ridică sabia.

— Nu-i urmăriți fără rânduială! Păstrați formațiile!

Disciplina armatei a făcut ca victoria să nu se transforme într-o capcană.

Spre apusul soarelui, armata otomană s-a retras din Valea Jiului.

Valea era acoperită de fum, iar zgomotul luptei fusese înlocuit de glasurile celor care îi căutau pe răniți.

Regele a coborât de pe cal și a mers printre soldați.

Nu s-a bucurat de biruință înainte de a-i vedea pe cei răniți îngrijiți.

A îngenuncheat lângă un tânăr ostaș și i-a spus:

— Ai luptat cu vitejie. Regatul nu va uita sacrificiul tău.

În acea seară, în tabără nu au fost cântece de victorie.

Au fost rugăciuni.

Preoții au mulțumit lui Dumnezeu pentru cei care supraviețuiseră și s-au rugat pentru cei căzuți în luptă.

Constantin stătea singur lângă foc, privind flăcările.

Generalul Vladimir s-a apropiat.

— Maiestate, am învins.

Regele a răspuns încet:

— Da... dar simt că aceasta nu este ultima încercare.

În același timp, departe de ochii armatei, Vlad și câțiva conspiratori vorbeau în șoaptă.

— A scăpat și de această dată, spuse unul dintre ei.

Vlad își strânse pumnii.

— Atunci îl vom lovi acolo unde se simte cel mai sigur.

— În palat?

— Nu... în propriul lui cort.

Niciun soldat credincios regelui nu auzi acele cuvinte.

Dar în acea noapte, în întunericul taberei, soarta regelui Constantin fusese deja hotărâtă de trădători.

Bătrânul cronicar avea să scrie mai târziu:

„Regele a biruit pe câmpul de luptă. Însă uneori cel care scapă de sabia vrăjmașului cade prin mâna celui pe care l-a numit prieten.”CRONICILE DIN TÂRGU JIU

Volumul I – Nașterea unui Rege

Capitolul al VII-lea – Noaptea Trădării

Victoria din Valea Jiului adusese bucurie în întreg Regatul Olteniei de Nord. În cetatea Târgu Jiu, clopotele bisericilor băteau neîncetat, iar oamenii aprindeau făclii la ferestre pentru a sărbători întoarcerea armatei.

Regele Constantin nu se considera însă un om al gloriei. Înainte de a intra în cetate, a coborât de pe cal și s-a oprit la biserica din apropierea porții de răsărit. A îngenuncheat și a rostit o rugăciune.

— Doamne, Îți mulțumesc că ai păzit poporul nostru. Primește sufletele celor căzuți în luptă și dă-ne înțelepciune pentru zilele care vor veni.

După rugăciune, regele și armata au fost primiți cu mare bucurie. Copiii alergau pe ulițe, iar bătrânii îi binecuvântau pe ostași.

Dar nu toți se bucurau.

Într-o încăpere ascunsă a palatului, Vlad și oamenii săi se întâlneau din nou.

— A câștigat încă o dată, spuse unul dintre conspiratori.

Vlad răspunse cu glas rece:

— Da... și tocmai de aceea nu mai putem aștepta.

Pe masă era întins planul palatului.

— În trei nopți, regele va pleca din nou în tabăra militară pentru a inspecta garnizoana de la hotar. Acolo va avea puțini oameni în jurul lui.

Un alt conspirator întrebă:

— Cine va intra în cort?

Vlad îl privi pe unul dintre soldații cumpărați cu aur.

— Tu.

Soldatul înghiți în sec.

— Dacă voi fi prins?

— Nu vei fi. Iar familia ta va primi aur pentru tot restul vieții.

Omul coborî privirea și acceptă.

Trei zile mai târziu, regele Constantin ajunse în tabăra de la frontieră. După o zi întreagă de inspecții, și-a vizitat soldații răniți, a stat de vorbă cu generalii și, spre miezul nopții, s-a retras în cortul său.

În afară, ploaia începuse să cadă mărunt.

Străjerii patrulau printre corturi fără să bănuiască nimic.

La puțin timp după miezul nopții, câteva umbre s-au apropiat în tăcere.

Unul dintre paznici, cumpărat de conspiratori, s-a dat la o parte fără să spună un cuvânt.

Cortul regelui era acum neapărat.

Conspiratorii au intrat încet.

Constantin s-a trezit la zgomot și a pus mâna pe sabia de lângă pat.

— Cine este acolo?

Nu a primit niciun răspuns.

A urmat o luptă scurtă și haotică.

Regele a reușit să se apere și să rănească unul dintre atacatori, însă era depășit numeric.

Străjerii credincioși au alergat spre cort când au auzit zgomotul, dar au ajuns prea târziu.

Atacatorii au fugit în întuneric.

Generalul Radu a intrat primul.

— Maiestate!

Constantin, grav rănit, îl privi cu calm.

— Ai grijă... de regat...

Apoi adăugă cu ultimele puteri:

— Și... de Nicolae...

Acestea au fost ultimele sale cuvinte.

În zori, vestea morții regelui a ajuns la Târgu Jiu.

Clopotele au început să bată încet și apăsat.

Oamenii au ieșit în tăcere pe străzi.

Mulți plângeau.

La palat, regina Liliana a căzut în genunchi când a aflat vestea.

Nicolae, care avea doar șase ani, nu înțelegea pe deplin ce se întâmplase.

— Unde este tata?

Nimeni nu a avut puterea să-i răspundă.

Când sicriul regelui a fost adus în cetate, întregul popor s-a adunat pentru a-i aduce un ultim omagiu.

Preoții au rostit rugăciuni, iar soldații și-au plecat steagurile.

Generalul Radu și-a scos sabia și a spus:

— Jur înaintea lui Dumnezeu că nu voi uita niciodată cine l-a trădat pe regele nostru.

Mulți dintre ostași au făcut același jurământ.

Dar Vlad, ascuns printre dregători, își ascundea adevăratele intenții.

Pe chipul lui se vedea tristețe.

În inima lui era însă dorința de a pune mâna pe tron.

Bătrânul cronicar a închis cartea regatului și a scris:

„În acea noapte nu a murit doar un rege. A murit omul care își pusese viața în slujba poporului său. Dar din lacrimile unui copil avea să se nască, într-o zi, dorința de dreptate.”CRONICILE DIN TÂRGU JIU

Volumul I – Nașterea unui Rege

Capitolul al VIII-lea – Lacrimile Reginei

În dimineața care a urmat morții regelui Constantin, peste Târgu Jiu s-a așternut o liniște apăsătoare. Clopotele bisericilor băteau încet, iar steagurile regatului fuseseră coborâte în bernă.

În sala mare a palatului, sicriul regelui era așezat pe un catafalc din stejar, acoperit cu mantia sa regală și cu sabia pe care o purtase în atâtea bătălii.

Soldații stăteau de pază cu capetele plecate.

Nimeni nu rostea un cuvânt.

Regina Liliana, îmbrăcată în haine negre, se apropie încet de sicriu. Cu mâinile tremurânde atinse coroana regelui și șopti:

— Ai fost un soț credincios și un rege drept. Dumnezeu să-ți dăruiască odihnă veșnică.

Lângă ea stătea micul Nicolae.

Nu înțelegea pe deplin moartea.

Îl privea pe tatăl său și întreba mereu:

— Mamă... de ce nu se trezește?

Regina îl strânse la piept, iar lacrimile îi curgeau fără oprire.

— Tatăl tău a plecat la Dumnezeu, fiul meu.

Nicolae începu să plângă.

Întregul palat răsuna de durere.

După înmormântare, regina a încercat să conducă regatul până când Nicolae avea să crească. Dar printre dregători se ascundeau oameni care îi fuseseră credincioși lui Vlad.

Într-o seară, una dintre slujitoare auzi o conversație.

— Dacă regina trăiește, prințul va rămâne moștenitor.

— Atunci nici ea nu trebuie să mai trăiască.

Slujitoarea alergă să o avertizeze.

Liliana ascultă în tăcere.

— Dacă Dumnezeu va îngădui să trec și prin această încercare, fie voia Lui. Dar promite-mi un lucru.

— Orice, Maiestate!

— Dacă mi se va întâmpla ceva, salvați-l pe Nicolae.

Slujitoarea căzu în genunchi.

— Jur.

După câteva zile, la masa reginei au fost aduse bucatele de seară.

Fără să știe, unul dintre trădători strecurase otravă în mâncare.

Regina a gustat doar câteva înghițituri.

După puțin timp, începu să se simtă rău.

Medicii au fost chemați în grabă.

Au încercat tot ce știau, dar nu au putut opri otrava.

Liliana și-a chemat fiul lângă pat.

Nicolae, cu ochii plini de lacrimi, îi luă mâna.

— Mamă... să nu pleci și tu...

Ea îi mângâie obrazul.

— Fiul meu... să nu uiți niciodată să-L iubești pe Dumnezeu... Fii drept... iartă atunci când poți... dar apără-i pe cei nevinovați...

Nicolae plângea neîncetat.

— Te iubesc, mamă...

— Și eu te iubesc... Dumnezeu să te păzească...

Acestea au fost ultimele ei cuvinte.

În acea noapte, regina Liliana a trecut la cele veșnice.

Palatul a fost cuprins de jale.

În doar un an, prințul Nicolae își pierduse și tatăl, și mama.

Vlad profită de haos și începu să preia puterea asupra regatului.

Dar slujitoarele credincioase și câțiva ostași loiali au pus la cale salvarea prințului.

În toiul nopții, l-au îmbrăcat în haine simple și l-au scos pe o poartă ascunsă a cetății.

În urma lor, Târgu Jiul rămânea în mâinile uzurpatorului.

Înaintea lor se întindeau munții, unde începea o viață nouă, plină de lipsuri, primejdii și speranță.

Bătrânul cronicar avea să scrie:

„Într-o singură copilărie pot încăpea mai multe lacrimi decât într-o viață întreagă. Dar uneori Dumnezeu pregătește prin suferință un om pentru o misiune pe care nimeni altcineva nu o poate împlini.”CRONICILE DIN TÂRGU JIU

Volumul I – Nașterea unui Rege

Capitolul al IX-lea – Prințul ascuns în munți

Noaptea era rece, iar luna lumina slab potecile înguste care șerpuiau prin Munții Parâng. Vântul trecea printre brazii înalți, iar liniștea era întreruptă doar de pașii grăbiți ai celor care îl însoțeau pe micul prinț Nicolae.

După moartea regelui Constantin și a reginei Liliana, cei câțiva oameni rămași credincioși familiei regale știau că uzurpatorul Vlad va încerca să-l găsească pe moștenitorul tronului.

În fruntea grupului mergea bătrâna slujitoare Maria, care o slujise pe regina Liliana încă din tinerețe. Alături de ea se aflau doi soldați credincioși, Radu și Vladimir, care își puseseră viața în slujba familiei regale.

— Mergeți repede, șopti Radu. Dacă oamenii lui Vlad ne ajung din urmă, nu vom mai avea scăpare.

Nicolae, deși avea doar șase ani, mergea fără să se plângă. În mâna dreaptă ținea o mică Biblie pe care mama lui i-o dăruise înainte de a muri.

Ajunși într-o poiană ascunsă, au găsit o colibă veche de lemn. Acolo aveau să rămână o vreme.

În primele luni, Nicolae plângea aproape în fiecare seară. Își amintea de tatăl său, de mama sa și de palatul în care crescuse.

Maria încerca să-l mângâie.

— Maiestate... într-o zi te vei întoarce.

— Mi-e dor de mama... răspundea Nicolae cu lacrimi în ochi.

În fiecare dimineață, înainte de răsăritul soarelui, băiatul îngenunchea și se ruga.

„Doamne, ai grijă de tata și de mama. Dă-mi putere să nu uit ce m-au învățat.”

Anii au început să treacă.

Radu l-a învățat să mânuiască sabia.

Vladimir l-a învățat tactica militară, citirea hărților și conducerea unei armate.

Maria îl învăța să citească și să scrie frumos.

Dar cea mai mare dragoste a lui Nicolae era Biblia.

În fiecare zi citea ore întregi. Învăța pe de rost multe pasaje și căuta să înțeleagă învățătura lor.

Pe măsură ce creștea, devenea tot mai înțelept și mai cumpătat.

Nu era iute la mânie și îi trata cu respect pe cei din jur.

În același timp, în Târgu Jiu, Vlad își întărea puterea.

Ridicase birurile, pedepsise pe cei care îi rămăseseră credincioși lui Constantin și trimitea oameni prin munți în căutarea prințului.

Dar de fiecare dată se întorceau fără rezultat.

— Parcă l-a înghițit pământul! striga Vlad cu furie.

Într-o seară, când Nicolae împlinise șaptesprezece ani, Radu și Vladimir au intrat în colibă.

— A venit vremea, spuse Radu.

— Ce vreme? întrebă Nicolae.

— Vremea să-ți recapeți regatul.

Nicolae s-a ridicat încet.

Privirea lui nu mai era aceea a copilului speriat.

Devenise un tânăr hotărât.

În acea noapte, a îngenuncheat din nou și s-a rugat.

„Doamne, dacă este voia Ta, dă-mi puterea să aduc dreptate fără cruzime și să-mi conduc poporul cu înțelepciune.”

Când s-a ridicat, Radu i-a întins sabia care îi aparținuse regelui Constantin.

Nicolae a luat-o cu respect.

— Jur că nu voi ridica această sabie pentru mândria mea, ci pentru a-mi apăra poporul și pentru a face dreptate.

Radu și Vladimir și-au plecat capetele.

După mulți ani de ascundere, moștenitorul tronului era pregătit să se întoarcă.

Departe, în Târgu Jiu, Vlad nu bănuia că zilele domniei sale se apropiau de sfârșit.

Iar bătrânul cronicar avea să scrie:

„Copilul care plângea în tăcerea munților devenise un tânăr hotărât. Nu ura îl făcea puternic, ci dorința de a-și împlini jurământul și de a reda poporului său dreptatea pe care o pierduse.”CRONICILE DIN TÂRGU JIU

Volumul I – Nașterea unui Rege

Capitolul al X-lea – Jurământul Regelui

Primăvara îmbrăcase munții în verde, iar izvoarele curgeau limpezi printre stânci. În adâncul codrilor, într-o cetate veche din piatră, ascunsă de ochii lumii, prințul Nicolae împlinise șaptesprezece ani. Nu mai era copilul speriat care fugise din Târgu Jiu, ci un tânăr înalt, puternic și cumpătat. Chipul îi amintea tuturor de tatăl său, regele Constantin, iar ochii îi aveau blândețea mamei sale, regina Liliana.

În fiecare dimineață se trezea înainte de răsărit. Îngenunchea, deschidea Biblia pe care mama sa i-o dăruise și citea cu atenție. După rugăciune ieșea în curte și începea antrenamentul alături de Radu și Vladimir.

Anii de ascundere îl transformaseră într-un războinic priceput. Știa să mânuiască sabia, sulița și arcul, călărea cu îndemânare și învățase să conducă oameni. Totuși, Radu îi spunea adesea:

— Maiestate, sabia te poate face temut, dar dreptatea te va face respectat.

Nicolae nu uita niciodată aceste cuvinte.

Într-o seară, în cetatea ascunsă au început să sosească oameni din toate colțurile regatului. Erau foști soldați ai regelui Constantin, țărani, meșteșugari și tineri care nu-l cunoscuseră niciodată pe vechiul rege, dar crescuseră auzind povești despre curajul lui.

Au intrat unul câte unul în sala de piatră.

Radu s-a ridicat și a spus:

— În fața voastră se află adevăratul moștenitor al tronului.

Toți și-au plecat capetele.

Un bătrân soldat, cu părul alb și o cicatrice pe obraz, înaintă câțiva pași.

— L-am urmat pe tatăl tău în multe bătălii. Astăzi îți jur aceeași credință.

Și-a scos sabia și a îngenuncheat.

Unul câte unul, toți ceilalți au făcut același lucru.

În acea seară, Nicolae nu mai era doar un prinț ascuns.

Avea din nou o oaste.

În săptămânile următoare au început pregătirile. Fierarii lucrau zi și noapte. Se făureau săbii, sulițe, scuturi și armuri. Tâmplarii construiau care și catapulte, iar cercetașii aduceau vești despre mișcările oamenilor lui Vlad.

În același timp, viața din Târgu Jiu devenise tot mai grea.

Vlad mărise birurile și îi pedepsea pe cei care îndrăzneau să vorbească despre vechea familie regală.

Mulți oameni spuneau în șoaptă:

— Dacă prințul Nicolae ar mai trăi...

Aceste vorbe au ajuns și la urechile lui Vlad.

Furios, el a poruncit:

— Dublați gărzile! Căutați-l în fiecare sat și în fiecare pădure!

Dar Nicolae era deja pregătit.

Într-o dimineață, i-a adunat pe toți oamenii în curtea cetății ascunse.

— Prietenii mei, le spuse, nu vă cer să luptați pentru mine. Vă cer să luptați pentru dreptate și pentru poporul nostru. Cine nu dorește să vină este liber să plece.

Nimeni nu s-a mișcat.

Radu a ridicat steagul vechi al Regatului Olteniei de Nord.

Vântul l-a desfășurat deasupra cetății.

Toți soldații au îngenuncheat și au rostit într-un glas:

— Jurăm credință regelui de drept și vom apăra regatul până la capăt!

Nicolae și-a scos sabia, aceeași sabie care îi aparținuse tatălui său.

A ridicat-o spre cer.

— Jur înaintea lui Dumnezeu că nu voi conduce prin frică, ci prin dreptate. Voi apăra pe cei slabi, voi pedepsi trădarea și voi căuta pacea ori de câte ori va fi cu putință.

Oamenii au izbucnit în strigăte de bucurie.

În acea clipă începea drumul spre recucerirea tronului.

În aceeași seară, cercetașii au adus vestea pe care Nicolae o aștepta de ani întregi.

— Maiestate, garnizoana de la Târgu Jiu este nepregătită. Mulți soldați ai lui Vlad sunt nemulțumiți și sunt gata să treacă de partea dumneavoastră.

Nicolae a privit spre cetatea îndepărtată, luminată de ultimele raze ale soarelui.

— A sosit timpul.

Și-a făcut semnul crucii.

— Mâine pornim spre casă.

Bătrânul cronicar avea să scrie mai târziu:

„Au trecut unsprezece ani de la noaptea în care un copil fugea prin munți. Acum se întorcea în fruntea unei armate. Nu pentru răzbunare oarbă, ci pentru a încerca să redea regatului dreptatea pe care o pierduse.”CRONICILE DIN TÂRGU JIU

Volumul I – Nașterea unui Rege

Capitolul al XI-lea – Întoarcerea Moștenitorului

În zorii unei dimineți răcoroase de primăvară, o ceață deasă acoperea potecile Munților Parâng. Dincolo de pădurea bătrână, o coloană de ostași înainta în liniște. Caii pășeau încet, iar armurile erau acoperite cu mantii cenușii pentru a nu străluci în lumina dimineții.

În fruntea lor mergea Nicolae.

Avea șaptesprezece ani, dar chipul său arăta maturitatea unui om care cunoscuse suferința. La șold purta sabia tatălui său, iar la piept avea o cruce de lemn, darul reginei Liliana. În desaga de călătorie păstra Biblia pe care o citise în fiecare zi în anii petrecuți în ascunzătoare.

Radu și Vladimir călăreau de o parte și de alta a lui.

— Maiestate, până la apus vom ajunge la marginea Târgu Jiului, spuse Radu.

Nicolae încuviință.

— Nu vom ataca până nu vom încerca să evităm vărsarea de sânge. Dacă cetatea poate fi eliberată fără luptă, aceasta este calea pe care o vom urma.

Vladimir zâmbi.

— Vorbești întocmai cum ar fi vorbit tatăl tău.

După două zile de marș, armata ajunse pe un deal de unde se vedeau zidurile cetății. Nicolae privi în tăcere turnurile palatului în care se născuse.

— Acolo am copilărit... șopti el.

Ochii i se umplură de lacrimi.

Radu îi puse mâna pe umăr.

— Astăzi te întorci acasă.

În aceeași seară, câțiva locuitori ai orașului au venit în taină în tabăra lui Nicolae.

Un bătrân brutar îngenunche și spuse:

— Maiestate, poporul nu l-a uitat niciodată pe regele Constantin. Dacă veți intra în cetate, mulți vă vor urma.

O femeie adăugă:

— Vlad conduce prin frică. Oamenii așteaptă un conducător drept.

Nicolae le mulțumi.

— Nu vreau să sufere oamenii nevinovați. Faceți tot ce puteți pentru ca familiile să rămână în case când va începe lupta.

A doua zi, înainte de răsărit, armata porni spre cetate.

La porțile orașului, un căpitan al gărzilor îi recunoscu steagul.

Pentru câteva clipe se uită la Nicolae fără să spună nimic.

Apoi își scoase coiful și îngenunche.

— Bine ați venit acasă, Maiestate.

Mulți soldați ai garnizoanei au făcut același lucru.

Porțile grele ale Târgu Jiului s-au deschis.

Vestea s-a răspândit cu repeziciune.

— Prințul Nicolae s-a întors!

Oamenii au început să iasă pe străzi.

Unii plângeau de bucurie.

Alții își făceau semnul crucii.

În palatul regal, Vlad află vestea.

Lovind masa cu pumnul, strigă:

— Luați armele! Nu voi ceda tronul!

Cei mai credincioși oameni ai lui au rămas lângă el.

Dar mulți au fugit.

Alții au trecut de partea lui Nicolae.

În curtea palatului a izbucnit lupta.

Scuturile se izbeau unele de altele, iar ecoul săbiilor răsuna printre zidurile vechi.

Nicolae mergea în fruntea ostașilor săi.

Nu striga cuvinte de ură.

Spunea doar:

— Nu loviți pe cei care se predau!

Această poruncă a făcut ca mulți dintre apărătorii lui Vlad să depună armele.

Văzând că pierde, Vlad încercă să fugă printr-un tunel secret.

Însă Radu și câțiva soldați îl așteptau la ieșire.

— S-a sfârșit, Vlad.

Trădătorul a fost prins și dus înaintea lui Nicolae.

Pentru câteva clipe, cei doi s-au privit în tăcere.

Nicolae își amintea că din cauza lui își pierduse părinții și copilăria.

Vlad coborî privirea.

— Am pierdut.

Nicolae răspunse:

— Astăzi regatul se întoarce la dreptate.

În acea zi, steagul Regatului Olteniei de Nord a fost ridicat din nou deasupra Palatului Regal.

Clopotele bisericilor au început să bată.

Poporul s-a adunat în piața cetății.

Bătrânul cronicar, cu lacrimi în ochi, scrise în cartea cea mare:

„După unsprezece ani de întuneric, moștenitorul s-a întors. Cetatea și-a redeschis porțile nu de frica sabiei, ci din speranța că dreptatea poate renaște.”CRONICILE DIN TÂRGU JIU

Volumul I – Nașterea unui Rege

Capitolul al XII-lea – Încoronarea Regelui Nicolae I

Soarele răsărea peste cetatea Târgu Jiu, iar pentru prima dată după mulți ani orașul era cuprins de speranță. Steagurile Regatului Olteniei de Nord fluturau din nou pe ziduri, iar clopotele bisericilor vesteau o zi pe care oamenii aveau să o țină minte generații întregi.

În sala mare a palatului, Vlad era adus înaintea noului conducător. Purta lanțuri grele la mâini și privea în pământ. În jurul lui se aflau generalii, dregătorii, judecătorii și bătrânii regatului.

Nicolae stătea în picioare, îmbrăcat într-o mantie albastră, fără coroană. Nu voia să fie încoronat înainte ca judecata să fie încheiată.

Judecătorul cel mare deschise pergamentul.

— Vlad, ești acuzat că ai uzurpat tronul, ai trădat pe regele Constantin, ai prigonit oameni nevinovați și ai încercat să-l ucizi pe moștenitorul tronului. Ce ai de spus?

Vlad ridică încet privirea.

— Am dorit puterea. Pentru ea am pierdut totul.

Sala rămase în tăcere.

Mulți oameni cereau pedeapsa cea mai aspră.

Nicolae îi ascultă pe toți fără să-i întrerupă.

La sfârșit, se ridică și spuse:

— Tatăl meu m-a învățat că dreptatea nu trebuie făcută cu mânie. Astăzi judecăm faptele, nu răzbunarea.

Judecătorii s-au retras și, după îndelungi sfătuiri, au pronunțat sentința potrivită legilor regatului. Vlad și principalii conspiratori au fost condamnați pentru trădare.

După încheierea judecății, întreaga cetate s-a pregătit pentru încoronare.

Bisericile au fost împodobite cu flori, iar în piața cea mare s-au adunat oameni veniți din toate ținuturile Regatului Olteniei de Nord.

Nicolae a intrat în catedrala regală purtând sabia tatălui său și Biblia pe care o primise de la mama sa.

Înainte de a primi coroana, a îngenuncheat și s-a rugat:

— Doamne, dacă voi purta această coroană, ajută-mă să nu uit niciodată că un rege este slujitorul poporului său. Dă-mi înțelepciune, dreptate și milă.

După rugăciune, bătrânul mitropolit a ridicat coroana și a așezat-o pe capul lui Nicolae.

— Prin harul lui Dumnezeu și potrivit legilor regatului, te încoronăm Rege al Regatului Olteniei de Nord.

Clopotele au început să bată.

Oamenii au izbucnit în aplauze și strigăte de bucurie.

— Trăiască Regele Nicolae!

Nicolae s-a ridicat și a privit mulțimea.

În ochii lui se citea emoția.

Își amintea de ziua în care plecase din cetate ca un copil speriat.

Acum se întorcea ca rege.

După ceremonie, a mers singur în grădina palatului, acolo unde părinții lui obișnuiau să se plimbe.

S-a oprit lângă un stejar bătrân și a șoptit:

— Tată... Mamă... am ajuns acasă. Tot ceea ce sunt vi se datorează vouă și lui Dumnezeu.

Vântul a mișcat ușor ramurile copacului, iar Nicolae a rămas câteva clipe în tăcere.

În zilele următoare, noul rege a început să conducă regatul.

A redus birurile grele, a redeschis școlile și atelierele, a reparat cetățile și drumurile și a ajutat familiile rămase fără adăpost în anii de război.

Soldații au observat că regele îi vizita des, îi asculta și împărțea cu ei aceeași hrană în timpul campaniilor.

Poporul a început să spună:

— Nicolae este asemenea tatălui său, dar are și blândețea mamei sale.

În fiecare seară, înainte de a se retrage în odăile sale, regele deschidea Biblia și citea câteva pagini.

Apoi îngenunchea și se ruga.

Pentru el, coroana nu era un semn al puterii, ci al responsabilității.

Iar bătrânul cronicar a încheiat capitolul astfel:

„În acea zi nu s-a ridicat doar un nou rege, ci a început o nouă epocă pentru Regatul Olteniei de Nord. Poporul privea spre viitor cu speranță, fără să știe că încercările lui Nicolae erau departe de a se fi sfârșit.”CRONICILE DIN TÂRGU JIU

Volumul al II-lea – Exilul Regelui

Capitolul I – Cinci ani de pace

După încoronarea regelui Nicolae I, Regatul Olteniei de Nord a intrat într-o perioadă de pace și prosperitate care avea să dureze cinci ani. Cetățile au fost reconstruite, drumurile reparate, podurile întărite, iar satele pustiite de războaie au prins din nou viață.

În fiecare dimineață, regele Nicolae se trezea înainte de răsărit. Primul lucru pe care îl făcea era să îngenuncheze în capela regală și să citească din Sfânta Scriptură. După rugăciune, începea îndatoririle de conducător.

El nu stătea doar în palat. Mergea prin orașe și sate, vorbea cu oamenii, asculta plângerile lor și încerca să rezolve fiecare nedreptate.

Într-o zi, un bătrân țăran s-a apropiat de el.

— Maiestate, nu am crezut că un rege va veni vreodată în satul nostru.

Nicolae i-a răspuns zâmbind:

— Un rege care nu își cunoaște poporul nu își cunoaște nici regatul.

Vorbele sale au fost repetate ani la rând în toate ținuturile.

Sub domnia lui, au fost ridicate școli, spitale și biserici. Negustorii au început să vină din țări îndepărtate, iar Târgu Jiu a devenit unul dintre cele mai bogate orașe ale regatului.

În fiecare duminică, regele participa la slujbă împreună cu poporul. Nu cerea loc de cinste și îi trata pe toți cu respect.

Faima lui a început să treacă dincolo de hotarele regatului.

Mulți îl numeau „Regele Dreptății”.

Dar nu toți se bucurau de succesul lui.

În țările vecine existau conducători care priveau cu invidie puterea și bogăția Regatului Olteniei de Nord.

În taină, au început să trimită soli și să cumpere cu aur oameni lipsiți de credință.

După cinci ani de domnie, Nicolae împlinise douăzeci și doi de ani.

Într-o noapte rece de toamnă, un cercetaș a intrat în grabă în sala tronului.

— Maiestate!

— Ce s-a întâmplat?

— Avem vești îngrijorătoare. Mai mulți dregători se întâlnesc în ascuns. Se pregătește o lovitură de stat.

Radu și Vladimir s-au privit îngrijorați.

Nicolae a rămas calm.

— Nu vom condamna pe nimeni fără dovezi. Continuați cercetările.

În următoarele săptămâni, zvonurile s-au înmulțit.

Unii comandanți dispăreau fără urmă.

Alții își schimbau jurământul de credință.

Într-o seară, Radu intră în grabă în încăperea regelui.

— Maiestate, nu mai este timp! Trădătorii au adunat o armată. Vor ataca palatul înainte de răsărit.

Nicolae și-a luat sabia tatălui său.

A privit pentru o clipă coroana așezată pe masa de stejar.

— Dacă Dumnezeu va îngădui să pierd tronul, îl voi primi cu smerenie. Dar voi lupta pentru poporul meu până la capăt.

În curtea palatului se auzeau deja primele strigăte.

Flăcările torțelor luminau zidurile cetății.

Lovitura de stat începuse.

Bătrânul cronicar avea să scrie:

„Pacea de cinci ani s-a sfârșit într-o singură noapte. Trădarea, care odinioară îi răpise tatăl, se întorcea acum și împotriva fiului.”CRONICILE DIN TÂRGU JIU

Volumul al II-lea – Exilul Regelui

Capitolul al II-lea – Căderea Regatului

Noaptea de 14 octombrie a fost una dintre cele mai întunecate din istoria Regatului Olteniei de Nord. Un vânt rece bătea peste cetatea Târgu Jiu, iar norii grei ascundeau luna. Puțini oameni știau că, în acea noapte, urma să se hotărască soarta regatului.

În palatul regal, Nicolae încă citea din Biblie. După ce a încheiat rugăciunea, a închis cu grijă cartea și a așezat-o pe masa de stejar.

În acel moment, ușa s-a deschis brusc.

Radu a intrat în grabă.

— Maiestate! Au început!

În depărtare se auzeau clopotele de alarmă.

Din turnurile cetății răsunau strigătele santinelelor.

— Trădare! Trădare!

Nicolae și-a pus armura și a luat sabia tatălui său.

A ieșit în curtea palatului.

Pretutindeni se vedeau flăcări.

Mulți dintre soldații regali luptau cu vitejie, dar trădătorii erau mult mai numeroși decât se așteptaseră.

Vladimir veni în fugă.

— Poarta de nord a căzut!

Radu adăugă:

— Maiestate, încă mai putem apăra sala tronului!

Nicolae privi spre oraș.

Casele începeau să ardă.

Nu voia ca poporul să sufere din cauza unui război purtat în mijlocul cetății.

— Nu. Vom lupta doar cât este nevoie pentru ca oamenii să poată fugi.

Regele a condus personal apărarea palatului.

Timp de multe ore, el și oamenii săi au respins atac după atac.

Sabia regelui strălucea în lumina torțelor.

Oriunde apărea, soldații își recăpătau curajul.

Dar numărul dușmanilor creștea neîncetat.

Spre dimineață, Radu l-a prins de braț.

— Maiestate, dacă rămâneți aici, veți muri.

Nicolae a răspuns hotărât:

— Un rege nu își părăsește poporul.

Vladimir a îngenuncheat.

— Dacă muriți, se va pierde și ultima speranță a regatului. Trăiți pentru ziua în care vă veți întoarce.

Nicolae a rămas câteva clipe în tăcere.

Știa că aveau dreptate.

Cu inima grea, a privit încă o dată sala tronului.

A atins coroana, apoi a lăsat-o pe tron.

— O voi lua înapoi într-o zi.

Printr-un pasaj secret cunoscut doar familiei regale, Nicolae, Radu și Vladimir au părăsit palatul.

În urma lor, Târgu Jiu era cuprins de flăcări.

Ajunși pe dealurile din apropiere, s-au oprit și au privit orașul.

Nicolae a căzut în genunchi.

Lacrimile îi curgeau pe obraji.

— Doamne... păzește poporul meu.

Radu și Vladimir au rămas lângă el în tăcere.

Niciunul nu și-a pierdut credința.

Au pornit spre răsărit, trecând prin păduri dese, peste râuri și prin munți.

Drumul era lung și primejdios.

În multe sate au fost nevoiți să se ascundă, deoarece oamenii noului conducător îi căutau pretutindeni.

După mai multe săptămâni de călătorie, au trecut granița și au ajuns în Marele Cnezat al Moscovei.

Acolo locuia bunicul lui Nicolae, Ieremia, ajuns la o vârstă foarte înaintată.

Când bătrânul și-a văzut nepotul pentru prima dată, ochii i s-au umplut de lacrimi.

Nicolae a îngenuncheat și i-a sărutat mâna.

— Bunicule...

Ieremia l-a îmbrățișat cu ultimele puteri.

— Te-am așteptat... mulți ani...

Bătrânul era slăbit și știa că zilele îi erau numărate.

Pe masa de lângă pat se afla o epistolă sigilată.

— Când voi pleca din această lume... citește-o... îți va arăta drumul.

Nicolae a luat scrisoarea și a strâns-o la piept.

Nu știa încă faptul că acea epistolă avea să-i schimbe întreaga viață și să-l conducă până la capătul lumii cunoscute, în îndepărtatul Regat Joseon.

Iar bătrânul cronicar avea să scrie:

„Un rege poate pierde tronul, palatul și bogățiile, dar dacă își păstrează credința și speranța, nu este învins. Exilul lui Nicolae nu era sfârșitul domniei sale, ci începutul unui drum pe care numai Dumnezeu îl cunoștea.”CRONICILE DIN TÂRGU JIU

Volumul al II-lea – Exilul Regelui

Capitolul al III-lea – Epistola lui Ieremia

Iarna se apropia de sfârșit când Nicolae, însoțit de Radu și Vladimir, ajunse în casa bunicului său, Ieremia, aflată la marginea unui oraș din Marele Cnezat al Moscovei. Vremea era aspră, iar zăpada acoperea câmpiile și pădurile fără sfârșit.

Bătrânul Ieremia împlinise o vârstă foarte înaintată. Părul îi era alb ca omătul, iar puterile îl părăsiseră. Cu toate acestea, ochii lui străluceau de bucurie când își văzu nepotul pentru prima dată.

Nicolae îngenunche lângă patul lui.

— Bunicule...

Ieremia îi puse mâna pe cap și spuse cu glas slab:

— Slavă lui Dumnezeu... mi-a îngăduit să te văd înainte de sfârșitul vieții mele.

În zilele următoare, Nicolae a rămas alături de bunicul său. Îi citea din Biblie, se ruga împreună cu el și îi povestea tot ce se întâmplase în Regatul Olteniei de Nord.

Într-o dimineață, Ieremia îl chemă aproape.

— Sub perna mea este o epistolă pecetluită. După ce voi pleca la Domnul, citește-o cu atenție.

Nicolae încuviință cu lacrimi în ochi.

În aceeași seară, Ieremia adormi liniștit și trecu la cele veșnice.

După înmormântare, Nicolae luă epistola și rupse pecetea.

Pe pergamentul îngălbenit era scris:

«„Nepotul meu iubit, Nicolae,

Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că eu am plecat din această lume. Nu rămâne în Marele Cnezat al Moscovei. Vrăjmașii tăi te caută și aici. Dacă vei zăbovi, viața ta va fi în primejdie.

Pleacă spre îndepărtatul Regat Joseon. Regele acelui ținut mi-a fost prieten credincios în anii tinereții. Spune-i numele meu și te va primi ca pe propriul său fiu.

Nu-ți pierde niciodată credința în Dumnezeu. El conduce pașii celor care Îl iubesc.

Poate că într-o zi te vei întoarce în patria ta. Până atunci, păstrează-ți credința, dreptatea și smerenia.

Bunicul tău, Ieremia.”»

După ce termină de citit, Nicolae închise ochii și se rugă.

— Doamne, dacă aceasta este calea pe care ai pregătit-o pentru mine, mă voi încrede în Tine.

Radu și Vladimir au citit și ei scrisoarea.

— Drumul este foarte lung, spuse Radu.

— Dar vom merge împreună, adăugă Vladimir.

După câteva zile de pregătiri, cei trei au pornit spre răsărit.

Au traversat câmpii nesfârșite, păduri dese și munți acoperiți de zăpadă. Au trecut prin sate necunoscute și orașe pline de negustori veniți din toate colțurile lumii.

În fiecare seară, înainte de odihnă, Nicolae deschidea Biblia și citea câteva pagini.

Mulți călători îl priveau cu mirare.

Un bătrân negustor l-a întrebat:

— De ce citești în fiecare zi aceeași carte?

Nicolae i-a răspuns zâmbind:

— Pentru că în ea găsesc înțelepciune, speranță și puterea de a merge mai departe.

Călătoria a durat treizeci și una de zile.

În cea de-a treizeci și una zi, dincolo de munți, au zărit zidurile impunătoare ale Regatului Joseon.

Turnurile înalte, acoperișurile elegante și porțile uriașe erau diferite de tot ceea ce văzuseră până atunci.

Nicolae s-a oprit pentru câteva clipe și a privit noul ținut.

Nu știa că aici avea să înceapă unul dintre cele mai importante capitole ale vieții sale.

Bătrânul cronicar avea să scrie:

„Uneori Dumnezeu închide porțile unei împărății pentru a deschide porțile alteia. Exilul nu l-a îndepărtat pe Nicolae de chemarea sa, ci l-a pregătit pentru o lucrare pe care nici el nu și-o putea imagina.”CRONICILE DIN TÂRGU JIU

Volumul al II-lea – Exilul Regelui

Capitolul al IV-lea – Regele din Joseon

În cea de-a treizeci și una zi a călătoriei, Nicolae, Radu și Vladimir au ajuns în fața porților impunătoare ale capitalei Regatului Joseon. Zidurile înalte din piatră albă se ridicau spre cer, iar acoperișurile palatului, împodobite cu ornamente aurite, străluceau în lumina dimineții.

Sute de soldați păzeau porțile regale.

Când cei trei călători s-au apropiat, căpitanul gărzilor a ridicat mâna.

— Opriți-vă! Cine sunteți și cu ce scop veniți în Regatul Joseon?

Nicolae a coborât de pe cal și a răspuns cu respect:

— Sunt Nicolae, fostul rege al Regatului Olteniei de Nord. Am venit dintr-o țară îndepărtată. Bunicul meu, Ieremia, mi-a spus că regele vostru l-a cunoscut și mi-a cerut să vin aici.

Căpitanul gărzilor s-a uitat atent la el.

— Așteptați aici.

După puțin timp, vestea a ajuns în palat.

Regele Joseonului, un tânăr conducător înțelept, cu doar un an mai în vârstă decât Nicolae, și-a amintit imediat de numele lui Ieremia.

— Ieremia... vechiul meu prieten...

Fără întârziere, a poruncit:

— Deschideți porțile! Primiți-i cu cinste.

Porțile uriașe s-au deschis încet.

Nicolae și însoțitorii săi au intrat în capitală.

Oamenii îi priveau cu curiozitate. Îmbrăcămintea lor era diferită, iar limba pe care o vorbeau era necunoscută multora.

Ajunși la palatul regal, au fost întâmpinați chiar de rege.

Acesta a coborât treptele palatului și l-a îmbrățișat pe Nicolae.

— Prietenul bunicului tău este și prietenul meu. Din această zi, ești binevenit în casa mea.

Nicolae și-a plecat capul.

— Vă mulțumesc, Măria Voastră. Dumnezeu să vă răsplătească bunătatea.

Regele i-a oferit oaspeților camere în palat și toate cele necesare.

În zilele următoare, Nicolae s-a obișnuit cu noua țară. A început să învețe limba și obiceiurile locului, iar oamenii au remarcat că era modest și respectuos cu toți, de la slujitori până la cei mai mari dregători.

În fiecare dimineață, înainte de răsărit, se retrăgea într-o cameră liniștită, unde citea din Biblie și se ruga.

Într-o zi, regele Joseonului l-a găsit făcând acest lucru.

— Nicolae, te văd citind aceeași carte în fiecare zi. Ce are atât de special?

Nicolae a închis cu grijă Biblia și a răspuns:

— Este Sfânta Scriptură. Din ea învăț despre Dumnezeu, despre iubire, dreptate, iertare și înțelepciune. Ea m-a ajutat să nu-mi pierd speranța nici atunci când mi-am pierdut regatul.

Regele a rămas tăcut câteva clipe.

— Crezi că și eu pot învăța din ea?

Nicolae a zâmbit.

— Oricine caută adevărul cu sinceritate poate învăța.

În zilele care au urmat, cei doi petreceau multe ore discutând despre credință, dreptate și conducerea unui popor. Regele punea întrebări, iar Nicolae răspundea cu răbdare.

Prietenia dintre ei devenea tot mai puternică.

Bătrânul cronicar avea să scrie:

„Ajuns într-o țară străină, Nicolae nu și-a pierdut credința și nici demnitatea. Prin blândețe și înțelepciune și-a câștigat respectul unui alt rege, iar aceasta avea să schimbe cursul vieții sale.”CRONICILE DIN TÂRGU JIU

Volumul al II-lea – Exilul Regelui

Capitolul al V-lea – Înțelepciunea care vine de la Dumnezeu

Soarele dimineții lumina acoperișurile albastre ale Palatului Regal din Joseon. Grădinile erau pline de cireși înfloriți, iar izvoarele curgeau liniștit printre pietrele șlefuite. În fiecare zi, regele Joseonului îl invita pe Nicolae să petreacă timp alături de el în biblioteca regală, unde discutau despre istorie, dreptate și credință.

Nicolae nu își începea niciodată ziua fără rugăciune. Se trezea înaintea tuturor, aprindea o lumânare, deschidea Sfânta Scriptură și citea în liniște. Pentru el, Biblia era izvorul înțelepciunii și al puterii de a merge înainte.

Într-o dimineață, regele Joseonului intră în bibliotecă și îl găsi citind.

— Nicolae, te-am văzut de multe ori rugându-te și citind această carte. Spune-mi, de unde vine înțelepciunea pe care o ai?

Nicolae închise Biblia cu grijă și răspunse cu smerenie:

— Înțelepciunea adevărată vine de la Dumnezeu. Omul poate învăța multe din cărți și de la oameni, dar fără Dumnezeu îi lipsește lumina care călăuzește sufletul. Când ne rugăm cu sinceritate și căutăm adevărul, Dumnezeu ne învață să deosebim binele de rău.

Regele îl asculta cu mare atenție.

— Și crezi că și eu pot dobândi această înțelepciune?

— Desigur. Dumnezeu nu caută oameni desăvârșiți, ci inimi sincere care Îl caută cu credință.

În zilele următoare, Nicolae i-a oferit regelui o copie a Bibliei tradusă în limba poporului său și i-a explicat, capitol cu capitol, învățăturile pe care le considera cele mai importante: iubirea aproapelui, dreptatea, mila, adevărul și speranța.

Seară de seară, cei doi discutau îndelung.

Uneori regele punea zeci de întrebări.

— De ce Dumnezeu îngăduie suferința?

— Ce înseamnă iertarea?

— Cum poate un conducător să fie drept?

Nicolae răspundea cu răbdare și adesea citea pasaje din Sfânta Scriptură, explicându-le în lumina credinței sale.

Curând, vestea despre aceste discuții s-a răspândit în întregul palat. Miniștri, cărturari și dregători au început să participe și ei, dorind să asculte învățăturile și dialogurile dintre cei doi regi.

Regele Joseonului spuse într-o zi:

— Nicolae, ai pierdut un regat, dar ai adus cu tine o comoară mai mare decât aurul: credința și înțelepciunea.

Nicolae răspunse:

— Dacă există ceva bun în mine, Îi aparține lui Dumnezeu.

În acea seară, privind cerul plin de stele din grădinile palatului, regele Joseonului simți că viața lui începea să se schimbe.

Iar bătrânul cronicar avea să scrie:

„Sabia poate cuceri cetăți, dar cuvintele rostite cu înțelepciune pot cuceri inimile oamenilor. În Joseon, Nicolae nu a venit ca un cuceritor, ci ca un om care împărtășea ceea ce considera mai de preț: credința sa în Dumnezeu.”CRONICILE DIN TÂRGU JIU

Volumul al II-lea – Exilul Regelui

Capitolul al VI-lea – Marele Consiliu al Joseonului

Au trecut câteva luni de când Nicolae locuia în Palatul Regal din Joseon. În acest timp, prietenia dintre el și regele Joseonului devenise tot mai puternică. În fiecare dimineață citeau împreună, discutau despre dreptate, conducere și credință, iar seara se plimbau prin grădinile palatului.

Într-o zi, regele Joseonului a hotărât să convoace Marele Consiliu al Regatului.

Toți miniștrii, generalii, judecătorii, cărturarii și dregătorii au fost chemați în Sala Dragonului.

Sala era împodobită cu coloane uriașe din lemn sculptat, iar steagurile regale atârnau deasupra tronului.

Nicolae stătea în dreapta regelui, ca oaspete de onoare.

Când toți și-au ocupat locurile, regele s-a ridicat.

— Astăzi nu vom discuta despre război sau despre taxe. Astăzi vom vorbi despre înțelepciune.

Toți au rămas surprinși.

Regele a continuat:

— În ultimele luni am învățat multe de la prietenul meu, regele Nicolae al Regatului Olteniei de Nord. El mi-a vorbit despre credința lui și despre Dumnezeul în care crede.

Un murmur s-a auzit printre dregători.

Un bătrân învățat s-a ridicat.

— Maiestate, de ce considerați această învățătură atât de importantă?

Regele a răspuns:

— Pentru că am văzut că ea l-a ținut în picioare chiar și atunci când și-a pierdut părinții, tronul și patria. Un om care trece prin asemenea suferințe și nu își pierde credința are ceva ce merită ascultat.

Toți și-au îndreptat privirea spre Nicolae.

Acesta s-a ridicat încet.

— Nu am venit aici să cuceresc țări și nici să oblig pe cineva să creadă ca mine. Am venit ca un om aflat în exil, primit cu bunătate de regele vostru. Dacă împărtășesc ceea ce cred, o fac din recunoștință și cu respect pentru libertatea fiecăruia.

Sala a rămas tăcută.

Mulți dintre cei prezenți au fost impresionați de smerenia lui.

După încheierea consiliului, regele Joseonului și Nicolae au rămas singuri.

Regele a spus:

— Prietene, astăzi am înțeles că un conducător nu poate schimba inimile oamenilor prin porunci. Ele se schimbă prin exemplu, răbdare și adevăr.

Nicolae a zâmbit.

— Credința nu poate fi impusă cu sabia. Ea trebuie primită de bunăvoie.

În zilele următoare, tot mai mulți oameni din palat au început să ceară să citească Biblia și să discute cu Nicolae despre credință.

Bătrânul cronicar avea să scrie:

„În Joseon, Nicolae a câștigat respectul oamenilor nu prin puterea armelor, ci prin puterea caracterului său. Cuvintele rostite cu blândețe au ajuns mai departe decât ar fi putut ajunge orice sabie.”CRONICILE DIN TÂRGU JIU

Volumul al II-lea – Exilul Regelui

Capitolul al VII-lea – Un nou început

Au trecut doi ani de când Nicolae ajunsese în Regatul Joseon. Pentru oamenii acelui ținut, el nu mai era doar un oaspete venit dintr-o țară îndepărtată, ci un sfătuitor înțelept și un prieten apropiat al regelui.

În fiecare dimineață, înainte ca palatul să prindă viață, Nicolae se trezea și se ruga în liniște. După rugăciune, citea din Sfânta Scriptură, iar apoi își începea îndatoririle de consilier.

Regele Joseonului îl consulta în multe probleme ale regatului.

— Cum ai judeca această neînțelegere dintre doi dregători? întreba regele.

Nicolae răspundea:

— Ascultă ambele părți înainte de a hotărî. Un conducător drept nu judecă după zvonuri, ci după adevăr.

Altădată, regele îl întrebă:

— Care este cea mai mare putere a unui rege?

Nicolae zâmbi.

— Nu armata și nici bogățiile. Cea mai mare putere este încrederea poporului.

Aceste cuvinte au rămas mult timp în memoria regelui.

În acei ani, Nicolae a învățat limba Joseonului și a ajuns să vorbească atât de bine, încât putea purta discuții cu învățații și dregătorii fără ajutorul unui traducător.

Respectul față de el creștea cu fiecare zi.

Într-o după-amiază, regele l-a invitat într-o grădină a palatului.

Cireșii erau în floare, iar petalele purtate de vânt acopereau aleile de piatră.

— Nicolae, spuse regele, de doi ani îmi ești prieten și sfătuitor. Ai trecut prin suferințe pe care puțini oameni le-ar putea îndura și totuși ai rămas un om al păcii. Aș vrea să rămâi aici cât vei dori. În acest palat vei avea întotdeauna un cămin.

Nicolae își plecă respectuos capul.

— Sunt recunoscător pentru bunătatea pe care mi-ați arătat-o. Nu o voi uita niciodată.

Regele continuă:

— Mai este ceva. Cred că a venit vremea să îți întemeiezi o familie.

Nicolae îl privi surprins.

— Cunosc o tânără nobilă, înțeleaptă și credincioasă. Numele ei este Eun-hee. Este respectată de toți pentru bunătatea și caracterul ei.

După câteva zile, Nicolae și Eun-hee s-au întâlnit în prezența regelui și a familiilor lor.

Au vorbit despre viață, despre credință, despre familie și despre viitor.

Cu timpul, între ei s-a născut respect și afecțiune.

Un an mai târziu, în capela palatului, a avut loc nunta lor.

Au fost prezenți regele Joseonului, dregătorii, soldații, Radu și Vladimir, precum și numeroși oaspeți.

Regele ridică paharul și spuse:

— Astăzi nu sărbătorim doar o căsătorie, ci începutul unei noi familii.

Nicolae și Eun-hee și-au început viața împreună în pace.

În anii următori, Dumnezeu i-a binecuvântat cu copii, iar palatul a fost umplut de râsetele lor.

Deși era departe de patria sa, Nicolae nu a uitat niciodată Regatul Olteniei de Nord.

În fiecare seară se ruga pentru poporul său și spera că într-o zi va putea vedea din nou ținuturile copilăriei.

Bătrânul cronicar avea să încheie capitolul astfel:

„Omul care pierduse un regat a găsit în Joseon prieteni, o familie și liniște. Dar în inima lui rămânea vie dorința de a-și revedea patria, căci există un dor pe care nici timpul, nici depărtarea nu îl pot stinge.”